Zăpada asta multă și bolnavă
ca o batistă albă în șorțuri de otravă
va putrezi la geamuri și va rămâne-acolo:
o nouă canțonetă sau poate un tremolo...
Vor sparge anii apoi lumina ca de ațe;
femeile iubite nu le-om strânge-n brațe,
n-o să mai bem pojarul obrajilor de ceară.
Târziu, în altă parte, va crește altă seară
târziu... cât o pădure în care dorm uitate
femeile iubite, femeile plecate.
vezi mai multe poezii de: Ion Caraion