I
Veacurile şi anii se nasc, trec, se strecoară,
Se duc cu-acele zile ce s-au aflat privind
A lumii încroire şi au văzut, fecioară,
Din mâna celui vecinic natur-abia ieşind;
Dar tu, zi augustă, născuşi întru mărire,
Stătuşi cu mare slavă, şi-n slav-a ta sfinţire
Lumii celei uimite zâmbind îi arătă
Că treci, dar pomenirea-ţi în veci nu se va şterge.
Şi va umplea pământul, şi ne-ncetat va merge
Din om, din loc, din veacuri aşa cum răsună.
II
Stăpânul veciniciei, în fapta sa cea mare,
Când soarta din voinţă-i pe univers a pus,
D-atunci tu hotărâtă ai fost întru păstrare
În sânul acel tainic vecilor fărapus,
Ca să răsari odată cinste la omenire
Şi a creştinătăţii prescrisa împlinire,
Drepturi de ani pierdute noroadelor a da.
A ta ivire fuse la cer îndestulare
Şi pe pământ îl puse în vecinică mirare.
Trecuşi, dar niciodată noi nu te vom uita.
III
Trufaşa-ţi auroră, eu fruntea-ncoronată,
În mână cu măslinul, în slavă nainta,
Ş-o nouă sărbătoare, în tabără cântată,
Din cerul cel prea rumen pământului vestea.
Nainte de ivire-ţi, ca zâmbetul nădejdii,
În inime viteze ce-au înfruntat primejdii,
Tu ca un foc în ele luceai dumnezeit.
De mii de ori răsară soarele şi sfinţească,
Căci dulcea ta lumină în veci o să lucească
În sânul omenirii ce tu ai slobozit.
IV
Iadul jurat osândei, din vecinica urgie,
Scrâşnindele lui furii din sânu-i a suflat;
Ş-a lui prea credincioasă, prea draga-i tiranie,
Fatal, repede înger, pământu-a-nconjurat.
A ei urmă-n tot locul rămase însemnată;
Dar aţintat străbate, ochiu-i zavisnic cată,
Ocheşte şi alege al luminării loc.
Amar zâmbeşte, sună fiarele-apăsătoare,
Pune-un picior statornic, gheara-i omorâtoare
Sugrumă, desfrânează, doboară, pune foc.
V
Anii posomorârii, robiei-ndelungate,
Gemete, jertfe, sângiuri întins îţi vor descri;
Eu cânt a ta ivire, faptele lăudate,
Slăvesc eu slobozirea ce-n tine răsări.
Vitejii Miezii-nopţii ai lor ochi aţintară
Pe drumul unde dreptul şi crucea le-arătară
Şi p-aripile slavei aicea au zburat.
Cu-al lor de martir sânge, cu braţul plin de fală,
Au înecat ei iazma şi spaima infernală,
Şi tu lumii cu pacea în mâini te-ai arătat.
VI
Grecii, ce detunară cu jugul şi robia,
Pe fruntea ta-nsemnată citiră soarta lor;
Românul, ce pierduse şi drept, şi datoria,
În zâmbetul tău vede p-al său apărător;
Serbia-n el cunoaşte patria, Dumnezeul;
Tu ai deschis Bosforul şi tu nalţi caduceul
Ca să vestească lumii comerciul cel bogat.
O, fiică îndurării d-acea cerească rază!
Spune-mi: îţi era rândul ca lumea să te vază,
Sau te-a grăbit acela creştinul împărat?
VII
Românul ajunsese a moliciunii pradă,
Braţurile ce veacuri au apărat ast loc
De tot afemeiase acea vrăjmaşă sfadă,
Şi armele pierdură mântuitorul foc.
Stinse de strălucire, cuprinse de rugină,
Unealtă vicleniei, arma mână străină,
Şi pământeanu-ajunse străin şi călător.
A! să lăsăm uitării pe cei ce se-ntrecură
Să uneltească răul... iată-i! trecând, trecură
Ca visurile nopţii, ca pomenirea lor.
VIII
Fiinţa ta deşteaptă a noastră tinerime
Şi face să s-auză acel războinic glas;
Pe ea vechile steaguri destinde cu mărime
Ş-ostaşii cei prea tineri păşesc cu mândru pas.
Hotarul ce natura ne-a pus spre apărare
Şi peste care sila trecu întru călcare
Tu ni-l întorci şi iară la loc tu îl strămuţi.
O, zi rară, ce-n veacuri cu anevoie vine!
Din ceruri mângâierea să fie ea ca tine.
Sau tu ale ei feţe viind te împrumuţi?
IX
Când semnul judecăţii va trâmbiţa mărire,
Când vremea se va strânge din vecinicul său zbor,
Când veacurile-ntoarse şi stând în mărmurire
Destinse vor răspunde l-al lor judecător
Ş-orice minut atuncea va fi în cercetare,
Zi ce renaşti noroade, spune-mi: atunci pe care
Vei arăta-mplinirea astor voinţi cereşti?
Păstrează al lui nume-n tine cu cinstire
Celui ce-a-nvins noroade cu-a sa milostivire
Şi ale sale fapte cu fală să vesteşti.
X
Te cânt eu în toţi anii, augustă zi senină;
Dar după cum românii pe tine te slăvesc,
Fii şi tu lor asemeni şi veselă, şi lină:
Vezi c-ale mele cânturi în veci nu linguşesc.
Dar gurile gheenei ş-asupra ta scrâşniră
Şi vorbele din ele ca şerpi ne îngroziră
De-nveninarea lumii... Himere d-osândit!
O, cer! când adevărul astfel de crud s-ar face,
Cântarea-mi ar fi hulă şi în uitare-ar zace,
Şi muza-mi... criminală! Dar tu ai dovedit,
O, generos monarhe! ş-a fost în mâna ta
D-oricare răutate veninul a seca,
Ca amuţind să tacă vicleana limba sa.
vezi mai multe poezii de: Ion Heliade-Rădulescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.