Visul - Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de: Gerra Orivera

I

O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zâmbeşte
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
Ş-încovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Ş-îmi face loc printr-însa să trec preste hotară -
E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Braţele-mi răzemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?...
Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

II

Ce noapte variată! ce groaznică vedere!
Stăi! Îmi aduc aminte: în vis eu mă făceam
C-aş fi fost prunc, îmi pare, şi fără griji, durere,
În casa părintească cu grijă mă creşteam.
Trei fraţi ce avusesem părinţii mei pierdură
Şi rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor;
Trei fii creştea în mine tânăra lor căldură
Şi le zâmbea în mine toată nădejdea lor.

La vârsta mea, în chipu-mi c-o lungă suspinare
Ei se uita, ş-în ele afla asemănare
Acelor umbre scumpe ce nencetat vedea.

Eu nu ştiam necazul, nu cunoşteam mâhnire,
Lipsa mi-era streină, ş-orice nenorocire;
În braţul îngrijirei răul nu îndrăznea.

III

Dar visu-şi schimbă faţa, se prefăcură toate!
Şi parcă de când lumea părinţi nu am avut;
Simţii cruzimea soartei în recea streinătate
Şi mă văzui în lume pustiu, necunoscut.

Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie
Grijele dau năvală, nevoia cunoscui;
Se veşteji pe faţa-mi oricare bucurie
Ş-orice amar al vieţii până în fund băui.

În voile-ntâmplării, întru a mea sudoare
Îmi câştigam o hrană abia-ndestulătoare,
Împins de vântul soartei subt cer fără senin,

Fără nici o povaţă şi făr-adăpostire
În voia-mi nendrăzneaţă şi fără îngrijire.
Cât e de crud să te-afli între ai tăi strein!

IV

Dar un năluc urmează, şi visu-şi schimbă faţa.
Mă pomenii în drumu-mi tovarăş că aveam:
Pare că mă-nsurasem, ş-amara mea viaţă
Cu o fiinţă dragă părtaş o îndulceam.

Cât o iubeam! şi câtă simţeam eu fericire!
Eu o vedeam un înger chiar într-adins venit,
Nedezlipit tovaroş l-a mea nenorocire,
Ca să aducă pacea în sufletu-mi mâhnit.

Ce bunuri eu printr-însa, ce mulţumiri plăcute
Şi ce simţiri fierbinte, plăceri necunoscute
În dragostile noastre din zi în zi vedeam!

Prin ea mă făcui tată; simţirea-mi adormită
Se deşteptă l-ast nume; fiinţa-mi înmulţită
Se revie de focul prin care eu trăiam.

V

Visu-şi mai ţinea şârul, dar cu ceva schimbare,
Şi se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni;
Vedeam în a mea casă bogata-ndestulare
Ş-în preajma mea mulţime de lume-a se hrăni.

Mulţime de mijloace acum mi se-nlesniră,
Drumuri deosebite acum mi s-au deschis,
Şi bunătăţi, păcate, amestec se-nmulţiră,
Şi mângâieri şi chinuri mă zvârcolea în vis.

Pe câmpul norocirei objetele în sfadă,
Spini, flori, verdeaţ-amestec se-nfăţişa grămadă,
Cuvânt, vedere, cuget... în tot mă rătăceam.
Plecam pe cărări netezi şi foarte-ntortoiate;
Stam să-mi mai iau odihnă, şi gânduri mestecate
Mă îndrepta-n picioare, m-oprea... şi iar porneam.

VI

Dar visu-şi schimbă faţa, şi iarăşi lângă mine
Văzui acea fiinţă ce-atâta o iubeam.
Dar ce fel de schimb magic la ochii mei îmi vine!
P-acea fiinţă scumpă eu n-o mai cunoşteam.

Pare că era rece l-adânca mea durere;
O, taină-ngrozitoare, abia îmi răspundea!
Căutături fatale avea a ei vedere,
Şi când vorbea, ca trăsnet în sufletu-mi izbea.

Ca cugetul, ca umbra era nedezlipită,
Vrăjmaşă pe odihna-mi era neîmblânzită;
Zicea că mă iubeşte, ş-în dragoste-i turba.

Ura-i îmi era pace şi dragostea-i osândă,
Rece-ntr-a ei mânie şi foc când era blândă;
Ce-amestec şi într-însa, şi-n mine volbora!

Eu o iubeam, o groază mă trăgea înapoi;
Ea era a mea viaţă! şi ce viaţă-ngrozitoare!
Voiam... Dar pentru mine nu era voi,
Vream s-o urăsc... mi-era o muncă-omorâtoare.

Îmi împuta vini ce nu le aveam;
Aşteptam osândă la orice faptă mare;
Eram bănuit chiar când mă smeream,
Ş-apoi, împăcată, era iertătoare.

Spaina în mine intrase,
Bănuială mă coprinsese,
Sufletul mi se-ngheţase,
Cugete rânduri neînţelese
Prin minte-mi repede vâjia.

Un chin, un iad, o muncă era a mea viaţă,
Demonul geloziei turbat mă sfâşia;
Veninul din rărunchii-i în veci mă otrăvea,
Năpastea îndrăcită rânjea pe a lui faţă.

În veci fără de moarte,
În veci se omora,
Se-ncolăcea în toarte
Ş-în veci mă blestema.

VII

Atunci eu lângă mine văzui două fiinţe
Nevinovate, -ntocmai aşa precum eram;
Lor le era ocară a mele suferinţe,
Şi la acea năpaste mai rău mă chinuiam.

În veci a lor necinste mie mi-era durere
Ş-în veci fără de voia-mi eu le eram fatal;
Însă tovărăşia mi-era o mângâiere
În muncile-mi schimbate în locul infernal.

Prieteşug în mine curat se-nsânuieşte,
Şi locul de osândă nu mă mai îngrozeşte,
Un rai îmi era însuşi al închisorii sân.

Dragostea ce se naşte în muncile robirei,
Prieten din necazuri, părtaş nenorocirei,
Sânt însuşi curăţia, şi vecinice rămân.

Îmi era drage aste fiinţe,
Îmi era scumpă a lor vedere,
Mi-era un balsam l-a mea durere;
Cele din ceruri dulci cunoştinţe
Era mai slabe decât a mea.

Trăiam în ele, ş-a mea viaţă
Mi-era nădejde şi fericire;
Dumnezeu însuşi şi omenire
Slăveam fanatic în a lor faţă,
Ş-a mea-nchinare mă fericea.

Raiul credinţei, acel ferice,
Binele-acela fără de nume,
Acea viaţă din ceea lume
Care nădejdea în fund ne zice,
Toate prin ele eu le visam.

Acea din ceruri sfântă căldură,
Dragostea însuşi, blânda credinţă
Pusese-n mine a lor fiinţă
Şi a lor faguri într-a mea gură,
Şi al lor nume eu răsuflam.

Inima-mi toată în înfocare
Vulcanul Etna însuşi era,
Insulă-n valuri statornic sta
În viforoasa, muginda mare,
Unde-acel nume era înscris.

A lor fiinţe se prefăcură
Una-ntr-un dulce, blând serafim,
Alta c-o sfântă, repede-arsură,
În paznic straşnic, bun heruvim.

Unul d-aproape era-mpăcare
Şi mângâiere la ce lucram;
Alta de cuget sfântă mustrare
Îmi zicea vina şi mă-ndreptam.

Geniuri două mântuitoare
A mea visare le-nfăţişa;
A minţii mele sfătuitoare,
Ele în viaţă mă îndrepta.

Asfel gândirea-mi cea adâncată
În visu-mi dulce mi le forma;
Dar o schimbare neaşteptată
Goni nălucul ce mă-nşăla.

VIII

În sfântul meu nesaţiu, delirul meu cel mare,
Pe dragele fiinţe ardeam să le privesc,
Şi s-aprindea în mine o naltă înfocare
De ele să m-apropii şi dorul să-mi vădesc.

Ele fugea de mine ş-în veci mi-era de faţă,
În veci eu după ele eram neobosit;
În goan-ostenitoare ele mi-era povaţă,
Dar să le-ajung vrodată în veci mi-a fost oprit.

Fantome de nădejde, fiinţe-aeriene
Şi fără de amestic cu cele pământene!
Cu mintea-mi cea hrăpită semeţ mă-ntraripam.
Ele zâmbea la râvna-mi ş-îmi împuta-ndrăzneala,
Poruncitorul deget îmi arăta greşala.
Nebun d-a mea ruşine, mai repede zburam.

IX

Dar fără veste-odată un trăsnet şărpuieşte;
Răsăr, şi lângă mine văz mort unul din fii.
Eu mă deştept de cuget! şi cugetu-mi vorbeşte:
"Opreşte, îndrăzneţe! la muma lor să vii.'

O văz iar lângă mine, galbenă, veştejită;
Ea nu era schimbată, ci eu m-am fost schimbat;
În inima-mi rebelă o ură umilită
P-ascuns se furişase ş-adânc s-a fost cuibat.

O vină-n veci aduce o vină şi mai mare,
Ş-o patimă pe alta şi mai sfâşiitoare,
Ş-a lor năvală este şiroi pustiitor.

Iar omu-n întunerec pipăie, şovăieşte;
Râpa e sub picioare, omul se prăvăleşte.
Asfel păcatul este viclean ş-amăgitor!

X

Mă pomenii în casă-mi, şi visu-şi schimbă faţa,
În sânul casei mele eu mă vedeam strein:
Tot nu ţinea de mine, şi însuşi a mea viaţă.
Rece, fierbinte-n toate, totul mi-era un chin.

Voiam să-mi viu în sine-mi din lunga-mi rătăcire;
Cerui să-mi văz copiii: dar nu era mai mult.
Un dor fără de moarte izbi a mea simţire
Şi numele de tată eu îngânat l-ascult.
Alte fiinţe scumpe văzui pe lângă mine,
Al lor zâmbet la rana-mi făcea un mare bine,
Ş-ast schimb de mângâiere mai rău mă sfâşia.

Parcă simţeam în mine o slabă bucurie,
Dar cugetu-mi pierduse tânăra-i curăţie,
Pacea cea veche-n sânu-mi mai mult nu lăcuia.

XI

Voiam să-mi sparg veninul, să uit cele trecute;
Munca îmi era dragă, ca uriaş munceam;
Roduri scotea-nsutite puterile-mi pierdute:
Folosul l-avea alţii, eu lipsa dobândeam.

Petreceri înţelepte, aflări ingenioase
Mintea-mi prea obosită grămadă izvodea,
Ş-a tristului meu suflet icoane credincioase
Isprăvi avea destule, dar şâr nu mai ţinea.

Lumea se învăţase să m-aibă pentru sine,
Şi orice obosire sau muncă pentru mine
Mi-era o mare vină - şi aspru m-osândea!

Mi-era păcat de moarte oricare slăbiciune
Şi fapte-obicinuite oricare fapte bune;
Un rob streini şi rude al lor mă socotea.

XII

Dar visu-şi schimbă faţa. Cu cruda a mea soartă
Pare că mă-mpăcasem ş-odată iar văzui
Pe heruvimu-acela l-a fericirei poartă,
Schimbat în negru înger, şi nu-l mai cunoscui.
Ce spaimă de-ntunerec! ce iazmă-ngrozitoare!
Viclean ascuns, făţarnic, împieliţat Satan.
Un duh semeţ de vrajbă, turbat de răzbunare!
Şarpe îi era limba, pe cinstea mea duşman!

În faptele-i spurcate era însuşi păcatul,
Subt mască de virtute vedeai pe vinovatul;
În veci dup-ale sale şi umbra-i bănuia.

Ardea să-l crează lumea de cinste, curăţie,
Şi lumea-l vedea-ntocmai ocară, viclenie;
Şi când afla că-l ştie, atuncea se-ndrăcea.

XIII

Parcă era femeie... trăsuri amestecate
Se gâlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat:
Lungă, lungă, subţire şi oase înşârate,
O sprintenă momâie forma grozavu-i stat.

Ochii îi era negri ş-un foc în ei de sânge,
Subt ei un nas lung, groaznic umfla fatale nări;
Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge;
Scălâmbu era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări.

Galbenă şi uscată faţa-i cea lunguiată,
Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.

Picioare de insectă ce foametea o vesteşte,
În veci nesăţioasă cu cinstea se hrăneşte
De la streini şi rude, făr' a putea-o da.

XIV

Visu-şi mai ţinea şârul, dar cu ceva schimbare;
Şi-ast înger de-ntunerec în veci mă ispitea,
Spion faptelor mele ardea de răzbunare
Ş-în tribunalul lumei pârâş mă osândea!

O sfântă hotărâre m-armă întru putere
Să rabd astă ispită. Dar, Doamne! ce văzui?
Ast duh de răzvrătire era însuşi muiere,
Şi nici o dosebire de drac nu cunoscui!

Să aibi în veci de faţă o singură idee!
Să ştii că a ta taină e-n mână de femeie,
Şi ea să te supuie în spate-a o purta!

Adevărat uşure, n-aveam vreo povară;
Dar greu e s-aibi asupră-ţi femeia cea uşoară
Ş-în voile-i vrodată să nu poţi a intra!

XV

Aduse întâmplarea şi visu-şi schimbă faţa:
Taina-mi nu mai fu taină, povara scuturai;
Pare că eram slobod, voii să-mi schimb viaţa,
Dar nici o fericire mai mult nu mai aflai.

În oricare-a mea faptă eu n-aveam mângâiere,
În oricare prieten aflam ascuns vrăjmaş,
În orice om o spaimă, în mine o durere,
O vecinică osândă chiar într-al meu lăcaş.

Urâsem omenirea în câţi îi cunoscusem
Şi mi-era drag tot omul pe care nu-l văzusem,
Şi decât toţi pe mine mai mult mă osândeam.
Mă învăţasem vina ca să mi-o dau tot mie;
Ast obicei cu lumea m-avea întru frăţie
Ş-apururea cu mine făcea de mă-nvrăjbeam.

XVI

Trecutul pentru mine ştersese-orice părere
Şi orice suvenire adânc mă sfâşia,
Iar viitorul groaznic îmi prevestea durere;
Nădejdea mă urâse, încât nici m-amăgea.

Vream să desfac cu lumea oricare legătură,
Să fiu slobod în toate, să fiu numai al meu,
Dar mă ţinea într-însa o singură făptură
Ce-mi răsfrângea în lume pe însuşi Dumnezeu.

Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă:
În inima-mi zdrobită în flăcări este scrisă,
Ce şi a ei ţărână în veci o va-ncălzi;

E scrisă într-o limbă aci necunoscută
Pe inima-mi ce geme şi care-n veci e mută,
Şi singur numai mie mi-e dat a o citi.

XVII

Lumea îmi era dragă; privata mea viaţă,
Când veselă, când tristă, într-însa petreceam;
Dar perspectiva lumei îşi pierde a ei faţă
Privind-o de aproape precum eu o priveam.

Amestecu-ntre oameni te-neacă de-mbulzire
Şi daca de la dânşii nu iei vinele lor,
Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptăţire;
Dar paza personală te face bănuitor.
Şi rea e bănuiala! un vierme al vieţii
Ce n-ascultă cuvântul, nici liniştea poveţii!
Omul supus la dânsa în veci e ticălos.

Greşita cugetare ce-aduce fericirea
N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,
Ş-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.

XVIII

Pe aripile vremii zbura ş-a mea viaţă,
Cu vârst-a mele patimi pâşând se potolea;
Dar viţiul spre seară creşte de dimineaţă,
Şi viţurile mele cu vârsta se mărea.

Ce n-aş fi dat să-ntâmpin ştiinţa bărbăţiei,
Să-mi lumineze viaţa tovarăşă deplin
Cu-ncrederea aceea a nevinovăţiei
Şi al copilărie-mi blândul acel senin!

Râvna mi se stinsese, în toate eram rece,
Primejdie ori pace ştiam că-n rându-i trece.
A fi rău mi-era silă, şi bun din obicei.

Întreaga fericire, cereasca-mpărăţie
Au câştigat-o pruncii ş-a minţii sărăcie;
Acum, spre umbra morţii, acea făclie cei.

XIX

Dar o lumină sfântă la ochii mei îmi vine,
Ascunsuri se descoper la slabele-mi vederi;
În slavă-i adevărul s-aşază lângă mine;
Visul îşi schimbă faţa, şi nu mai văz păreri.
În aste adevăruri văz o vicleană spaimă
Care din iad ieşise atât a m-amăgi,
Care c-o nepătrunsă ş-îngrozitoare taină
Atâta fără preget în veci mă ispiti.

În urmă ca o groază la faţă se schimbase,
Şi toat-asemănarea în iazmă îşi luase
Trufaşului acela bun paznic heruvim.

Ce groaznică ispită! ce-ndemnuri vinovate!
Dar recunosc în urmă p-adevăratul frate
Frumosului meu, blându şi dulce serafim.

XX

O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zâmbeşte
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
Ş-încovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Ş-îmi face loc printr-însa să trec preste hotară.
E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Braţele-mi răzemate toiagul meu apasă,
Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?
Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.



vezi mai multe poezii de: Ion Heliade-Rădulescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.