Pe drumul vechi pe care se lasă toamna: fumul
Sătucului din vale urcând la dreapta, fumul
La stânga mea pe ceruri al unui stol, departe.
Şi eu aici, în golul vieţii. Singur între
Pământul ce rămâne şi zilele ce zboară
În anotimpul tainic. Cu greul meu, cu pasul
Ce sună surd de parcă mă urmăreşte pulsul
Străvechiului meu sânge foşnind a veşnicie,
Gonindu-mă din astăzi spre nicăieri. Cu gândul
Cules de mult, cum este cules tot câmpu-n toamna
Târzie unde stărui. Aud prin ceaţa serii,
Din sat, lătratul jalnic al câinelui în lanţuri,
Din cer, tot mai în zare, sfâşietorul ţipăt
Al păsării pornite spre pribegie. Unde
Să merg de-acum? Pe cine să mai aştept? În iarnă
La staul se întoarce asin şi bou s-aştepte
Pre Domnu-n scutec. Singur pe pragul îndoielii,
Pe pragul veşniciei şi-al vremilor mai singur,
M-opresc să-mi aflu calea adevărată: fumul
Sătucului din vale pierind la dreapta, fumul
Topindu-se la stânga cu stolul meu în zare.
Şi eu aici. Dar umbra se-ntinde, ziua scade.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.