Pe şesul peste care seara cade
Cenuşa şi pustiul se întind.
Tot mai luceşte-n zare apa albă
De toamnă fumurie, când, foşnind
Din aripi ridicate, se coboară
Cocorii cerului. Întregul stol
Se strânge să-şi ia masul pentru noapte
Şi, umbre din trecut, pe câmpul gol
Nostalgicul lor cânt şi-opreşte goana.
Dar călăuza veche,-ntr-un picior
Veghează, somnul morţii să nu-i prindă.
Spre stele ţipă ea sfâşietor,
Şi cârdul, speriat de glasul mare,
Cu freamăt lung de zbor se pierde-n neguri.
Tăcerea urcă. Se deschide-n zare,
Mijind a zori de zi, o apă albă.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.