I
CORUL LOPĂTARILOR
Luceferi ard pe mare si nu mai sunt sirene!
Zadarnic noaptea toată veghea-vom pe carene,
Cu trupul lor de spumă si coadă de delfin,
Prin valuri legănate să le vedem cum vin.
Nebuni, în van cerca-vom să deslusim chemarea
Tritonilor ce suflă în scoici marine. — Marea
Mugind ne va răspunde că zeii ei sunt morţi...
Dar tu, ce-n al tău suflet trecutul tot îl porţi,
O, călător de-o clipă pe apa călătoare,
Ridică-ţi fruntea tristă! Pe coarda sunătoare
A lirei, ce asteaptă vibrând, loveste rar.
Atunci sub nimbul lunii si farmecul stelar,
Purtând în păru-i alge si albe flori marine,
Sirena va renaste din valuri pentru tine.
II
O VOCE PE PRORA TRIREMEI
Din lira pentacordă cu strunele de-aramă
Eu voi cânta la noapte sub cer fosforescent
În murmur de talazuri si în bătăi de ramă,
Pe când trirema spuma în urma ei destramă
Şi sparge valul neted vâslind spre Occident.
Din lira pentacordă chema-voi să revie
Poporul ce trăieste în fund stâncos de mări...
Tritonii să-si urmeze uitata pribegie
Suflând prin scoici sonore prelung melancolie
În suflete deprinse cu vechile visări.
Apoi voi bate struna mai tare, tot mai tare,
Poseidon iar să-si mâne fugarii lui marini,
Necheze sub copite de-acum întreaga mare,
Şi armăsarii umezi în herghelii barbare
Să treacă albi de spume ca turme de delfini.
Şi voi atinge dulce cu dreapta coarda lirii
Căci poate din talazuri târziu se va ivi
Sirena, întruparea eternă a iubirii...
Şi ca să nu mai piară în umbra amintirii
O, lopătari — pe proră eu lira voi lovi!
III
GLASUL SIRENEI
Când sub luciul lunei apa e mai albă ca zăpada
Urmărim corăbii grele sau triremele subţiri
Nopţi întregi... si marinarii ne cred poate năluciri,
Lopătarii fără suflet din Sidon sau din Hellada.
Nu aud cântarea noastră dureroasă cum învie,
Nu văd trupul nostru fraged mângâiat din val în val,
Pentru dânsii el e spumă sau spinare de narval,
Căci nu stie azi vâslasul marea toată că e vie.
Dar tu care stai pe proră, pe trirema triumfală,
Tu, ce cânţi si chemi trecutul peste vremuri domnitor
Glasul tău prin zări se-afundă ca un bucium sunător
Din ecouri în ecouri sub tăcerea siderală.
Şi sirena ce ascunde o femeie si o zeie
Într-un trup cum nu e altul nici în cer, nici pe pământ,
Goală va iesi din valuri, din al mării larg vestmânt
Ca femeia de frumoasă si eternă ca o zeie.
IV
SCOICILE TRITONILOR ÎN DEPĂRTARE
Prin care unde
Înoţi, sirenă?
Răspunde: unde,
Sub ce carenă?
Din scoica mării
Dorinţa vie,
Pustiul zării
În van învie!
Din stâncă-n stâncă
Lovindu-si plânsul,
Răsună încă
Pierind cu dânsul...
Îsi strigă marea
Pierduta fată;
N-auzi chemarea
Înfricosată?
Răspunde: unde,
Sub ce carenă,
Prin care unde
Înoţi, sirenă?
V
GLASUL SIRENEI DIN NOU
Mă strigă valul mării si dorul tău mă leagă:
Am sânul de femeie si trupul de delfin.
Trirema-naintează si ape noi dezleagă,
Iar cornul lunii palid se-apleacă în declin.
Mă strigă valul mării si Echo trist răspunde,
Şi scoicile sonore din zări în zări se frâng...
Aruncă-ţi iar, străine, cântarea ta pe unde,
Sa nu aud talazul si apele ce plâng.
Mai cântă, ca sirena sa fie iar femeie!
Căci iată se înalţă cu murmur milenar
Lung marea să-si recheme puternic a ei zeie...
O, tu, ce stai pe proră, ridică glasul iar!
VI
VOCEA DE PE PRORĂ
Am auzit cântarea sirenelor pe mare...
Trecut-au nopţi si zile de-atunci, si-acum dispare
Iar soarele... si struna din urmă mi s-a frânt.
Sirena nu mai cântă si singur stau pe proră
Şi mâine ca si astăzi aceeasi auroră,
Dar marea va fi goală, si moartă, si pustie.
Zadarnic astepta-voi sirenele să vie
— Mai trist de-a le cunoaste, de-a le dori mai trist —
Când steaua dimineţii pe valul de-ametist
Aprinde opalină lumina ce scânteie.
O, lopătar, o, frate, prin visu-ţi ce femeie,
Mireasă sau nevastă torcând fuior de lână,
Asteaptă pe pribeagul plecat de la cămin?
Pe când cu lira spartă si inima păgână
Tot mai ascult chemarea ecoului marin.
VII
MURMUR CRESCÎND DE VALURI
Trirema se sterge prin asfinţit,
Cu dânsa suspine desarte...
Ecouri fugare au amuţit,
Departe se-aud... mai departe.
Trec plângeri de oameni pe apele mari
Cu valul spumos si cu vântul.
Nimic nu rămâne din patime mari
Şi piere pe mare cuvântul.
E-al nostru acuma întinsul stelar,
A noastră e noaptea pustie!
Din frânte talazuri un muget barbar
Se-nalţă, descreste, învie.
A noastră-i sirena cu păr de argint
Ce-noată în rază de lună!
Uitate acuma sunt doruri ce mint!...
Ea simte iubirea străbună
A mării; iar valul o fură, o ia,
O strânge — sa-i fie stăpână!
Alunecă albă pe cerul de nea
Spre ziuă Diana păgână.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.