Prin crăpături de-obloane lumina, pete-pete,
Pătrunde pe podele, pe pat si pe perete,
Asa cum altădată încet s-a asternut
Când odihneam aicea sub albul asternut.
Iatacul e acelasi si-n tihna lui adie,
În bâzâit de muste, bătrâna melodie,
Şi ornicul rosteste clipita de demult —
Da, toate sunt aceleasi: le văd si le ascult.
Şi zilele pierdute revin. Simt că mă cheamă
Privirea mea uitată din poza prinsă-n ramă,
Cu ochii mei, cu ochii dintâi — si simt pe piept
Cum giulgiul amintirii se lasă — si, destept,
Privesc cum îl atârnă drept coviltir pe toate.
Pe zid mai e hârtia cu flori încondeiate,
Şi pusca ruginită mi-o văd pe un dulap.
I-e frică iar — o clipă — copilului, de-un cap
De cerb cu ochi de sticlă si coarne rămurate...
Adorm în paza unor descântece curate.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.