Născut din ţarină spre cer se-avântă
Ca un izvor de ramuri şi de foi…
Şi doru-l mână, norilor, spre voi,
Dar lutul rădăcina-i înmormântă.
Vioară e – şi-n vântul serii cântă.
Ce suflet plânge în buştean greoi?
Ce gând de aur piere prin noroi,
Căzându-i frunza, aripa lui frântă?
Când va suna a Morţii grea secure,
Atunca doar, din lemnul de pădure,
Din flăcări fumul alb o să învie
Plutind senin pe-al cerurilor larg…
Sunt, Doamne, plopul cel legat de glie
Întins spre infinit ca un catarg.
vezi mai multe poezii de: Ion Pillat
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.