ISPITA
Cu inima încercată de nefireasca-i slăbiciune,
Cu cartea-n mână rostind aceiași rugăciune,
Pășind peste canoane, prin gânduri sinuoase,
Neputincios iubirii, frumoasei păcătoase.
Femeia cu trupul dezgolit și lacrimi lumești,
Îl seduce tulburându-l cu dorințele trupești,
Se unduie cu rochia, de flăcări încinsă
Îl ardea jarul din piept și bucuria promisă.
Cu sufletul zăvorât sub cămașa lumească
Și-ar renega credința dorind să o iubească
Cu ochi flămânzi îi număra pe ie trandafirii,
Vărsând amărăciune din negura privirii.
Nu era o sfântă pictată într-o seară amurgită
Era ca floarea îmbobocită sub coasa ruginită
Când cerul arunca raze-ndoliate peste ea...
Cu scânteia ce-i strălucea-n gene, îl cucerea.
Îl implora pe Dumnezeu, cuprins de frământări
Să-ntindă o punte din curcubeu peste încercări
S-ar întoarce-n alt timp, ar scrie alt jurământ
Din lumi celeste ar rupe noul veșmânt...
Îngenuncheat pe pietrele tăioase, din grădină,
Cu purități de crini tivindu-i rochia de muselină
Fără iubirea ei rămâne-va-n veci înjumătățit
Alături de ea plăti-va cutume la nesfârșit.
12. 04. 2018
vezi mai multe poezii de: Petrache Mariana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.