Acoperă-ți cerul, Zeus,
cu pâclă de nori
și exersează, asemenea copilului care
lovește scaieții cu bățul,
pe stejari și creste de munți.
Dar pământul meu
trebuie să-l lași în pace
și coliba mea
pe care nu tu ai construit-o,
și vatra mea,
și jarul acesta
pentru care mă invidiezi.
Nu cunosc nimic mai sărac
sub soare decât voi, Dumnezei!
Vă întrețineți lamentabil
din jertfele
suflării celor ce se roagă
majestăților voastre,
și v-ar lipsi dacă n-ar fi
copii și cerșetori nebuni
plini de speranțe.
Când eram copil
și nu știam pe unde s-o apuc
întorceam ochii rătăciți
către soare de parcă acolo
ar fi existat
o ureche să-mi audă tânguirea,
o inimă ca a mea
să-i fie milă de cel asuprit.
Cine m-a ajutat
contra trufiei Titanilor?
Cine m-a salvat de la moarte,
din sclavie?
N-ai împlinit, tu, toate singură,
inimă înflăcărată?
Și arzi tânără și bună,
chiar înșelată uneori?
Să-i dau mulțumire de salvare
Celui adormit de sus?
Eu să te venerez?!
Pentru ce?
Ai alinat durerile
vreunui nevoiaș?
Ai secat lacrimile
vreunui îngrozit?
Nu m-a făcut bărbat
atotputernicul timp
și soarta eternă,
stăpânii mei și ai tăi?
Credeai cumva
că am să urăsc viața,
că mă voi refugia în deșert
pentru că nu toate
visurile-n floare s-au copt?
Aici stau eu și formez oameni
după chipul meu,
o generație care să-mi semene,
pentru a suferi, pentru a plânge,
pentru a savura
și a se bucura
și a nu te lua în seamă
cum nu te iau nici eu!
traducere Christain W. Schenk
din volumul Clasici germani, Editura Dionysos, Boppard 2019
vezi mai multe poezii de: Johann Wolfgang von Goethe