Să cauți râul ce e timp și apă,
Să-ți amintești că timpu-i tot un râu,
Să știi că ne petrecem ca un râu
Și-al nostru chip se oglindește-n apă.
Să simți că veghea este tot un vis
Visând că nu visează și că moartea
Ce spaimă aduce-n suflet este moartea
Din noaptea rece ce se cheamă vis.
Să vezi în zi, în lună,-n an simboluri
De ani și luni și trecătoare zile.
Jignirea s-o preschimbi a ăstor zile
În muzică, în zvonuri și simboluri.
Să vezi în moarte-un vis, în asfințit
Un aur trist, aceasta-i poezia,
Săracă, fără moarte. Poezia
Se-ntoarce-n auroră și-asfințit.
Spre seară, câteodată, vezi un chip
Ce te privește dintr-o ștearsă-oglindă.
La fel și arta cată-a fi oglindă
Ce ne arată propriul nostru chip.
Sătul, cum zice-aedul, de minuni,
A plâns Ulise, revăzând Ithaca
Umilă, verde. Arta-i ca Ithaca
Înveșmântată-n verde, nu-n minuni.
Și este ca un râu necontenit
Ce trece și rămâne, e același,
Eternul Heraclit, mereu același
Și altul, ca un râu necontenit.
traducere - Andrei Ionescu
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.