De-mi trec pe frunte mâna tremurândă,
ferecătura cărților de-o mângâi,
de Cartea Nopților o recunosc,
de fac să se deschidă încuietoarea,
de zăbovesc în pragul nedecis,
de-s covârșit de-o mare suferință,
de-a Timpului Mașină de-mi aduc
aminte-ori de covorul cu licorna,
de-mi schimb poziția în somnul greu,
de-un vers în amintire se deșteaptă,
repet ce-am săvârșit de-atâtea ori
în drumul dinainte stabilit.
Să făptuiesc un lucru nou nu pot,
eu țes de mii de ori covorul meu,
reiau același endecasilab
și spun ce alții-ntruna mi-au tot spus
și simt aceleași lucruri în același
al zilei și al nopții ceas sortit.
Mă cearcă noaptea același vis urât,
mă cearcă noaptea strânsul labirint.
Sunt osteneala oglinzii nemișcate
ori praful adunat într-un muzeu.
Un singur lucru neplăcut aștept,
un dar, al umbrei bulgăre de aur.
Fecioara asta, moartea. (Spaniola
îngăduie metafora aceasta.)
traducere - Andrei Ionescu
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.