Nu poate Zeus să desfacă plasa
de piatră ce mă strânge. Nu știu rândul
de oameni care-au fost; urmează gândul
șir monoton de ziduri, drum ce lasă
în urmă poarta-mi. Drepte galerii
ce se-ncovoaie-n arcuiri secrete,
când anii trec, lugubre parapete
de timpul crud mâncate zi de zi.
În praful galben descifrat-am umblet
ce mă-nspaimântă. În văzduh tresaltă
încovoiate seri ce sumbru poartă
prelung ecou din fiorosul urlet.
În umbră-i Altul, știu, și tristă-i soarte
singurătatea-i. Câtă să n-ajungă,
pe Hades îl tot cheamă și-l alungă
dorind în sânge să-mi găsească moarte.
Mereu ne căutăm.
O, de-ar veni a așteptării cea din urmă zi!
traducere - Andrei Ionescu
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.