Eu, care simt o spaimă de oglinzi,
Nu doar cînd văd cristal de nepătruns
Unde se-ncheie (începe?) aspru, ascuns,
Vid de reflexe înspre care tinzi,
Ci şi naintea apei ce-a reluat
Azurul celălalt în cer profund,
Ce iluzoriul zbor îl trage afund
De păsări ce se-ntoarnă ori se zbat,
Şi înaintea preatăcutei feţe,
Fin abanos cu palidă lucire,
Precum un vis, iveşte-n repetire
Crin alb ori marmuri, vagă frumuseţe,
Cînd ani uimiţi abia de poţi să-i prinzi
Rătăcitor sub luna schimbătoare,
Mă-ntreb, azi, ce hazard al soartei oare
Făcut-a să mă sperii de oglinzi.
Metalică oglindă, ori mascată
Oglindă de mahon, înnegurată
De-un roşu asfinţit ce-a adumbrit
Ist chip, care priveşte şi-i privit.
Sînt nesfîrşite şi elementare
Şi straşnic împlinesc cuvîntul vechi
De a spori natura, în perechi
Nesăţioase, treze şi fatale.
Această lume vană şi incertă
O prelungesc în mreaja lor alertă,
Şi vezi spre seară cum le-a aburit
Suflarea unui om ce n-a murit.
Cristalul ne pîndeşte. Între patru
Pereţi de-alcov oglinda de apare,
Nu-s singur. Mai e unul. Duplicare.
Reflex ce iscă-n zori un tainic teatru.
Se-ntîmplă tot, nimic nu ne-amintim
În aste cabinete cristaline,
Precum rabini fantastici, tomuri fine,
Din dreapta înspre stînga urmărim.
Claudius, rege de o zi, visat,
Că-i vis nu a simţit pînă-n chindia
Cînd un actor pe scenă mişelia
Cu artă silenţioasă i-a jucat.
Ciudat e că sînt visuri, că-s oglinzi,
Că simplul şi tocitul repertoriu
De zi cu zi include iluzoriul,
Profundul univers urzit de-oglinzi.
Şi m-am gîndit că Domnul se sileşte
Să nalţe casă de nelocuit:
Lumina e cristalul şlefuit,
Iar umbra este visul ce-mpînzeşte.
Făcut-a Domnul nopţi care pulsează
De vise, şi-a făcut oglinzi. Perplex,
Să simtă omul că e doar reflex
Şi vanitate-Aşa ne-nfricoşează.
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.