Intră lumina şi-mi aduc aminte; iat-o.
Dintru început îmi spune numele lui, care este (se înţelege) al meu.
Mă întorc la robia care a ţinut mai mult de şapte ori câte zece luni.
Îmi impune memoria lui.
Îmi impune necazurile de fiecare zi, condiţia umană.
Sunt vechiul său infirmier; mă sileşte să-l spăl pe picioare.
Mă pândeşte din oglinzi, din luciul mahonului, din vitrinele magazinelor.
A fost respins de câteva femei şi de fiecare dată trebuie să-mpart cu el suferinţa.
Îmi dictează acum acest poem care nu-mi place.
Îmi cere nebuloasa ucenicie în dificila anglo-saxonă.
M-a convertit la cultul idolatru al unor militari morţi, cu care probabil că n-aş putea schimba nici un cuvânt.
Pe ultima treaptă a scării simt că e alături de mine.
Este în paşii mei, în glasul meu.
Meticulos îl urăsc.
Îmi dau seama cu bucurie că e aproape orb.
Mă aflu într-o chilie circulară şi zidul nesfârşit se strânge.
Nici unul dintre noi nu îl înşală pe celălalt, dar amândoi minţim.
Ne cunoaştem prea bine, nedespărţit frate.
Bei apa din paharul meu şi-mi mănânci pâinea.
Uşa sinucigaşului e deschisă, dar teologii afirmă că în umbra ulterioară a altei împărăţii voi fi eu, aşteptându-mă.
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.