În surpătura arsă uscatu-s-au scaieții,
se zgribulește luna-n răcoarea dimineții,
e câmpul rupt de foame, sărac ca un paing.
Trăsura se hurducă pe drumul cel șoldiu,
o veche hardughie-i, un necuprins sicriu.
Acoperindu-și fața, năimiții ucigași
și-ascund cu grijă frica, își fac cu greu curaj.
Un negru călătorește pe lângă surugiu.
Să te-ntâlnești cu moartea – ce gând zurbagiu! –
mergând într-o trăsură. Viteazul general
decapitați avut-a-n alaiul funerar.
Meșteșugită cursa întinsu-i-au vrăjmașîi.
Se-ațin la umbră-n codru la pândă ucigașîi.
Încrezător, își spune: „Eu nu mă tem de plumb
înfipt adânc în pampa ca ascuțit pociumb.
Eu, ce ieșit-am teafăr din mii de-ncăierări
și spaima semănat-am în inimi de lăncieri,
n-am hoit să putrezească în reci pustietăți.
Ca orice om al pampei, în piept am șapte vieți.”
Peste Barranca Yaco iar zorii s-au ivit,
și ne-nfricate spade turbat l-au despicat.
Un ucigaș în clipa-i din urmă-a pomenit
pe Juan Manuel de Rosas, dușman neîmpăcat.
Defunct ori viu, revine pe sângeroasa cale,
spre-a se-nturna degrabă la iadul hărăzit.
Orbește cum ascultă de ordinele sale
îi vede pe-osândiții cu suflet chinuit.
traducere - Andrei Ionescu
vezi mai multe poezii de: Jorge Luis Borges
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.