Neliniștea trecătoare - Juana de Ibarbourou
Adăugat de: gabriel cristea

Am mușcat merele și ți-am sărutat buzele.
Mi-am îmbrățișat pinii parfumați și negri.
Mi-am scufundat, neliniștită, mâinile în apa curgătoare.
M-am prefăcut jder în pădurea cedrilor străvechi,
ce străbate văile ca un șarpe greu,
și am explorat toate drumurile stâncoase
ce încing, ca niște brâie, muntele pântecos.
O, iubite, nu te îngrijora de neliniștea-mi continuă!
O, iubite, nu mă certa pentru cânt, pentru râs!
Va trebui să vină o zi în care voi sta nemișcată,
of, pentru totdeauna, pentru totdeauna!
cu mâinile încrucișate și ochii goi;
cu urechile surde și gura mută,
cu freamătul împietrit al picioarelor
în pământul negru.
Râsul meu va sparge paharul de cristal
în expresia fermă a buzelor adormite!
Atunci, deși îmi vei spune: Mergi!, eu nu voi mai putea.
Deși îmi vei zice: Cântă!, nu voi mai cânta.
Mă voi cufunda în liniște și tăcere
sub pământul negru,
în timp ce deasupra mea zumzetul vieții
se va auzi aidoma unei albine amețite.
O, lasă-mă să absorb această beție
a momentului efemer și neliniștit!
O, lasă trandafirul dezgolit de gura mea
să -ți guste buzele!
Apoi, voi fi doar cenușă peste pământul negru.

traducere - g.Cristea


La inquietud fugaz

He mordido manzanas y he besado tus labios.
Me he abrazado a los pinos olorosos y negros.
Hundí, inquieta, mis manos en el agua que corre.
He huroneado en la selva milenaria de cedros
que cruza la pradera como una serpie grave,
y he corrido por todos los pedrosos caminos
que ciñen como fajas la ventruda montaña.
¡Oh amado, no te irrites por mi inquietud sin tregua!
¡Oh amado, no me riñas porque cante y me ría!
Ha de llegar un día en que he de estarme quieta,
¡ay, por siempre, por siempre!
con las manos cruzadas y apagados los ojos;
con los oídos sordos y con la boca muda,
y los pies andariegos en reposo perpetuo
sobre la tierra negra.
¡Y estará roto el vaso de cristal de mi risa
En la grieta obstinada de mis labios cerrados!
Entonces, aunque digas: -¡Anda!, ya no andaré.
Y aunque me digas: -¡Canta!, no volveré a cantar.
Me iré desmenuzando en quietud y en silencio
bajo la tierra negra,
mientras encima mío se oirá zumbar la vida
como una abeja ebria.
¡Oh, déjame que guste el dulzor del momento
fugitivo e inquieto!
¡Oh, deja que la rosa desnuda de mi boca
se te oprima a los labios!
Después será ceniza sobre la tierra negra.



vezi mai multe poezii de: Juana de Ibarbourou




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.