Cerul era albastru...albastru..albastru.
Răsuflarea cu care ardeai luna cuptor
începuse să rumenească măiastrul
poienii, pe unde șerpuia un izvor.
În depărtari, fumul unei colibe de duh
ca vălul miresei neatins și cernut,
se ridica pierzându-se-n golul văzduh
cu aripă de zbor, ondulant și tăcut.
Deodată mi-ai spus: „Iubirea mea
este pură și blândă - o lungă derea
ce șopotește prin lutul sihastru''
și m-ai privit apoi, atât de alene,
cu inima pândind printre gene.
Și sufletul tău era cerul albastru.
traducere g.Cristea
Candor
Azul... azul... azul estaba el cielo.
El hálito quemaste del estío
comenzaba a dorar el terciopelo
del prado, en donde se remansa el río.
A lo lejos, el humo de un bohío,
tal de una novia el intocado velo,
se alza hasta perderse en el vacío
con un ondulante y silencioso vuelo.
De pronto me dijiste: El amor mío
es puro y blando, así como ese río
que rueda allá sobre el lejano suelo
y me miraste al terminar, tranquila,
con el alma asomada a tu pupila.
Y estaba azul tu alma como el cielo.
vezi mai multe poezii de: Julio Flórez Roa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.