Cinstită călimară, sacră poetului,
din tine izvorăște lumea întreagă,
orice chip când de tine se apropie
capătă o inefabilă grație.
Unde a găsit cerneala ta aceste mitice
bogății? O picătura de-a ta căzând pe hârtie
un diamant ne așază
printr-ale fanteziei noastre giuvaere.
Cine te-a învățat să arunci în mijlocul lumii
cuvinte care să ne tulbure într-atât?
Și urmașii urmașilor noștri le vor citi
cu aceeași emoție și-nflăcărare.
Unde-ai găsit vorbe atât de meșteșugite?
Deși ne răsună-n urechi de parcă le-am auzi
întâia oară, deloc nu par străine -
din altă viață inima le-o fi știind.
Pana-nmuiată-n cerneală aidoma e unui ac de ceasornic
în orologiul sufletului învârtindu-se.
El măsoară și hotărăște clipele sentimentelor,
ceasurile sufletului le măsoară și le tot schimbă.
Cinstită călimară, sacră poetului,
din a cărei cerneală o lume întreagă izvorăște -
mă gândesc câte neprețuite comori
vor rămâne pierdute în tine, când pe poet
într-o noapte îl va cuprinde somnul de veci.
Cuvintele vor rămâne acolo veșnic îngropate;
ce mână străină
va fi oare în stare să le descopere și să ni le redea?
Tu, credincioasă poetului, vei respinge lucrul acesta.
(1894)
trad. de Elena Lazăr
vezi mai multe poezii de: Konstantinos Kavafis
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.