În măruntaiele pământului sălășluiește un străvechi Gigant.
Are trei sute de mâini
și tot atâtea picioare. Pe gâtul lui uriaș
se-nalță trei sute de capete;
pe fiecare cap lucesc câte douăzeci de ochi, neînchipuit de ageri,
cu care ziua uriașul străpunge
bezna cea deasă din adâncul pământului.
Se mișcă alene, indiferent.
Nenumărate sunt comorile lui: mine mari
de-argint, de diamante, de aur.
Cu cei șase sute de ochi ai lui nepăsător
privește bogăția-i nemaiîntâlnită,
absolut inutilă; doar în răstimpuri o numără,
ca să-și mai umple astfel un veac.
Dar se plictisește curând: după nici două ani,
obosit, adoarme.
Somnul lui durează veacuri întregi;
un vis al lui - o generație.
Dar iată-l deodată trezindu-se-ngrozit. Un coșmar -
rod al materiei nestăpânite -
i-a tulburat somnul, în oglindă încețoșată
a minții lui apatice și reci
reflectând fantome nemaivăzute, spăimântătoare.
Atunci își întinde uriașele-i membre
și cu șase sute de brațe și tot atâtea picioare
atinge bolta, o izbește. Pământul
se cutremură din adâncuri; orașe se năruie,
râurile se revarsă din albii
și din munți curg valuri de flăcări.
Pământul se deschide și se-nchide la loc
înghițind oamenii și-ngropându-i în măruntaiele lui.
Gigantul își revine însă pe dată
și cu ochii măriți de uluire
își dă seama că-n zadar
a stârnit atâta zgomot și tulburare,
amăgit de arătarea meschină a unui vis.
Râde de lașitatea și spaima ce l-au cuprins
și se întinde din nou liniștit;
acum, cele trei sute de guri ale lui zâmbesc.
(august 1892)
trad. de Elena Lazăr
vezi mai multe poezii de: Konstantinos Kavafis
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.