Sfinxul s-a năpustit asupra lui
cu dinţii şi cu ghearele încordate
şi cu toată ferocitatea vieţii.
Oedip a căzut la primul atac al Sfinxului,
l-a înspăimântat prima lui apariţie -
nu-şi imaginase niciodată până atunci
un asemenea chip şi-un astfel de limbaj.
Dar, deşi monstrul îşi sprijinea cele două
picioare pe pieptul lui Oedip,
acesta şi-a revenit repede - şi acum
nu se mai teme deloc, pentru că
are pregătită dezlegarea enigmei
şi va învinge.
Şi totuşi nu se bucură pentru această victorie.
Privirea lui plină de tristeţe
nu priveşte Sfinxul, priveşte, dincolo de el,
drumul îngust care duce la Teba
şi care se va sfârşi la Colonos.
Şi sufletul lui presimte lămurit
că Sfinxul îi va vorbi din nou
despre taine mai grele şi mai mari,
care nu au răspuns.
vezi mai multe poezii de: Konstantinos Kavafis
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.