Mi-e sânge-n cer și-n gândul ce îmi poartă,
În clopote întoarse a potir,
Bucăți de suflet și de viață moartă
Plutind pe lacrimi prefăcute-n mir.
Îmi cântă frunze-n doine destrămate
În zdrențe fluturânde prin copaci
Și-mi șuieră, pe ramuri atârnate,
Atâtea nopți cu ochii triști, buimaci.
Îmi e prea gol în piept și stins ecoul
Pendulei care-mi poartă, ruginit,
Un râu ce și-a încetinit tempoul
În scurgerea prin lutul învechit.
E negru mirul, iar sub el e hăul
Și lumea-ntunecată și fetidă
În care-i leacul ce îngheață răul
Cu lacrimi izvorând din Atlantidă.
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.