Ani, pribegie și somn - Lucian Blaga
Adăugat de: Georgebrancu

Anii se vor lungi
încet, încet, cu tot mai mari pași
de la oraș la oraș.
Mă opresc cu ochii în huma săracă,
mi se pare că anii aceștia
de osteniri fără zare,
de rătăciri și aureole amare,
vor ține până la urmă,
ca un vânt ce mă-mbracă
și-mi zvântă ființa.

Acestui cutreier nu-i chip să-i dărui
temeiul promis
și mersul de-un mal să-l anin,
subt călcâie
nu se ivește țărâna și piatra
ce mi se cuvin.
Cum steaua nu are deasupra mea
nici un nume,
n-o pot ruga
nici să se stingă, nici să rămâie.

Pân* la cercul de miazănoapte,
unde auzi scârțâind în viforniță
osia bolții, umblat-am prin feluri de locuri.
Subt semn capricornic
răzbii printre pinii cu umbra zgârcită.
Seminții, pretutindenea altele,
aprind alte focuri,
și soarele-mpinge alt ornic.

Fâlfâind ca din steaguri
cu zariștea-ntreagă,
soarta își face cu mine jocul potrivnic.
Un negru noroc prin văzduhuri străine
îmi ține de strajă,
nu mă dezleagă.

Văd anii crescând și pașii lungind
peste toate văile, muchiile, iernile, verile,
peste toate clopotele și toate tăcerile.
Podișul m-alungă, șesul mă cere, tot altul.
Singură vatra nu mi-e-ngăduită,
și cum aș slăvi scânteia-mpământenită,
cenușa și pravila, fumul - înaltul!

Stau acu iarăși cu fața spre țară.
Întoarcerea va să rămână un vis,
să nu calc o nespusă poruncă
sau poate fiindcă făpturii așa-i este scris.
Numai noaptea, în fiece noapte,
somnul mai vine,
sosindu-mi din depărtatele plaiuri
mi-aduce un pic de-ntuneric,
ca un pumn de țărână din patria mumelor,
din cimitire de raiuri.

(1937)



vezi mai multe poezii de: Lucian Blaga




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.