A fost o vreme când;
purtam doar orizonturi
prin ramurile verzi.
În trupul nesăpat de-a timpului risipă,
frumoase-mi erau livezile toate,
cu mere roşii pe aripi purtate,
zboruri înalte necoapte iubiri.
A fost o vreme când;
ploile luminii îmi fântâneau în ochi,
noaptea îngenunchea supusă
lupoaicei albe,
risipei date.
Azi, sub ochiul timpului clipind spre iarnă,
dor amurgurile
de prea plin,
aduceri aminte colindă nostalgic
la poarta zorilor închisă,
Tantal mă cheamă spre limanul
umbrelor însetate încă
de seva dulce amară a lumii.
Azi, să rămân
în ramul toamnei aş vrea,
lupoaică albă
până în clipă acea definitivă
când lumina se întoarnă în “nous”,
când mă închid în lumină.
vezi mai multe poezii de: Agafia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Multumesc pentru lectura si apreciere. Ce ai priceput este foarte bine, regret ca nu-ti place versul alb.
Cu pretuire,
Agafia (autor)
joi, 04 mai 2017
macar ca nu imi place versul alb,la aceasta poezie a ta m-am oprit..m-au atras primele strofe pe care le-am simtit si inteles pe deplin !
Acest "A fost o vreme" spune multe...cand erai tanar..plin de putere..de avant..ochii plini de lumina..dar acea "risipa a timpului" te-a adus la starea de azi..totusi...primesti speranta cand te inchizi in Lumina..
fii binecuvantata! eu asa am perceput-o...si mi-a facut atat de bine !
Minunata poezie!
cu pretuire,
danab
miercuri, 03 mai 2017