M-am oprit în timpul nevenit
Eu m-am închis demult în nostalgie
Și-am dat speranța cu parfum de mosc
Pe-același guler prins de nevralgie;
Azi: iartă-mă că nu te mai cunosc.
Am scris cândva poeme despre viață
Că viața m-a întors din drumul ei
Și versurile mă pierdeau prin ceață
Precum mireasma anilor prea grei.
N-am înțeles ce e singurătatea
Și am plecat să o-ntâlnesc la drum
Acolo unde se-mpărțea dreptatea,
Dar n-am putut să o zăresc nicicum.
Am rupt din grădinița mea o floare
Ca pe tăcerea care o strivea
Și din fereastră am strigat la soare
Fiindcă-n poema vieții-mi dogorea.
Am rătăcit poemele-ntr-o carte,
Atunci, s-a legănat întregul burg
De supărare el s-a dus departe,
Iar eu m-am îndreptat înspre amurg.
Am dat speranța cu parfum de stele
Să luminez ca albul infinit
Eternitățile, s-ating cu ele
Și m-am oprit în timpul nevenit.
vezi mai multe poezii de: emaanastasia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Vă mulțumesc frumos pentru popas și apreciere!
emaanastasia (autor)
luni, 26 septembrie 2016
Interesanta si frumoasa abordare
alice
duminică, 25 septembrie 2016
O impletire frumoasa de sentimente, felicitari.
Cristi.An
duminică, 25 septembrie 2016