Sunt fiul tău rătăcitor, lumină,
și-mi strigă sângele ca o sirenă:
„Mi-e dor de-acasă!”
Mă-ntorc la tine cu brațele întinse.
Primește-mă înapoi,
așa cum sunt acum:
pe coapse-mi șiroiesc
râuri de sare,
rămășițe ale tumultului
de lacrimi,
furtuni îmi joacă în părul rebel,
iar fulgere albastre curg prin vene.
Și timpul,
și drumurile toate
m-au amăgit cu doruri multe,
cu primăveri ce n-au venit,
cu o iubire care-avea aripi de ceară
și-a nins cenușă peste sufletu-nsetat.
Primește-mă
până ce amurgul
nu se închide ca o imensă pleoapă
peste curcubeul care încă leagănă
în privirile mele
inorogul alb
mult visat
din copilăria mea.
Primește-mă, lumină!
Mă-ntorc la tine,
eu, fiul tău rătăcitor,
și vreau să îți aprind altare
din versul meu albastru
ce singur a rămas întreg.
Îmi strigă sângele ca o sirenă:
„Mi-e dor de-acasă!”.
vezi mai multe poezii de: intel1anima
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.