Ceea ce mi-a rămas
Ceea ce mi-a rămas iese noaptea la drumul mare
şi se leapădă de sine.
Adună floricele de câmp,
rosteşte silabe rotunde ca un cort ţigănesc,
apoi mă poartă în cârcă printre coioţi singuratici, în floare.
- Mi-e frică de tine, animal rău, aş vrea să îi spun
dar e atât de rău încât încep să-mi ghicesc singură-n palmă:
“încet pe linia vieţii,
ceva rămâne şi ceva se desparte;
norocul vine târziu
şi în noapte:
stelele sus, moartea aproape.
Ceea ce ţi-a rămas
nu se-mpacă cu tine.
Nu te vrea.
Nu te ia de soţie.”
- Erau vremuri când schelălăiam
numai ce puneai piciorul în oraş.
Mă guduram pe lângă casa omului
doar ca să te adulmec mai bine,
clipeşte şiret coiotul.
îl cred, nu îl cred?
Năpârca iar pe sânişor mi se iveşte.
- La Roma! Şuieră atunci nerăbdător coiotul.
Ai încredere! La Roma!
Dacă talentul se mai ia, coiotule,
a nu te gudura pe lângă înaltele porţi
se învaţă de unul singur.
Unii obişnuiesc să şi moară aşa.
Fie şi Roma!
Legea morală îşi gâdilă gâtlejul cu mine.
vezi mai multe poezii de: Mariana Marin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.