Când m-am apropiat de treizeci de ani
a început vârtejul.
în jur dezastrul devenea tot mai intens,
niciodată nu ştiam
dacă a doua zi vom mai fi în viaţă,
dacă nu se va rupe arcul,
dacă rotiţele n-o vor lua dracului la vale.
Eram aidoma unor biserici ameninţate cu demolarea
- fapt care exista şi în realitate
pe care îl puteam pipăi cu privirea zilnic
în oraşul meu prăfuit.
Clopotele îmi băteau turbate sub piele,
în creier
şi nu puteam să mă întreb pentru cine.
Ştiam.
De la un anotimp la altul,
ba poate mai des,
rămâneam tot mai puţini.
Una dintre fete spunea
că am devenit nişte ciocli.
Mi-era frică de telefoanele de la miezul nopţii
prin care ne anunţau moartea prietenilor
şi transa în care intram cu toţii
la înmormântări.
Şi din atâtea gâtleje ale minţii
urletul mut: cine urmează?
Când tocmai am împlinit treizeci de ani
aveam în spate o zestre frumuşică de morţi
şi între patru pereţi mă împiedicam zilnic
de un geamantan cu prieteni plecaţi
- un fel de moarte şi-aceasta
pentru cei care rămâneam în viaţă aici.
Acum sunt singură.
Doar maimuţoiul ăsta dement agăţat de funii
lustruindu-le
cu rânjetul satârului ca un stindard,
trage în continuare clopotele
privindu-mă oarecum curios
cu mila lui băloasă îmbrăţişându-mă
peste atâta bătrâneţe fără de moarte
şi tinereţe fără de artă.
vezi mai multe poezii de: Mariana Marin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.