Mă văd al Tău și-ndemnul îmi sporește
spre cerul drag al izvodirii mele;
trecând de-ale splendorii vii zăbrele,
la Tine-ajung, tras ca de fir, un pește.
Pierd sufletul ce-n două se desparte;
din două părți nu mi-am oprit nici una,
ci Ție le-am dat… Cum inima se-ndoaie,
din două, către cea mai demnă parte,
cuvine-se a Te iubi întruna,
eu, cel de lemn, Tu, lemn dar și văpaie.
din Poezii, traducere de C.D.Zeletin
vezi mai multe poezii de: Michelangelo
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.