Albastrul infinit
Ochii mi-i inundă,
Răscolește sufletul,
Liniștea mi-alungă.
Cenușa dorului învie
Al meu suflet neîmpăcat,
Tremurând sub voluptatea
Unui vis demult uitat.
Din cer a picurat o lacrimă ce doare...
O picătură în deșert, ce viată dă și moare,
Topind și dor și suflet și uitare.
Să fie-a ta? Nu cred. Ba este... Oare ?
Când voi întinde mâna spre neant
Iar ochi-mi își vor pierde strălucirea,
Un busuioc de dor la cap să-mi pui
Și imediat să îți întorci privirea.