[III]
Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morții lung samum?
Și dacă e o lume puternică, întinsă,
De viața mea-i legată viața unei lumi?
Pe capul meu și 'ntoarce destinurile sale
Când mor ea cade stinsă 'ntr'a caosului vale
De ce de-a mea viață o lume e legată,
De ce un înger palid din cer s'a coborât
Ca trupul meu să 'nvie cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,
De ce orice ființă din cer e condamnată
O viață să petreacă în scutece vârît?
Cine prescrie legea la orice înger blând
Ca 'n viața-i să coboare odată pe pământ?
Și murii netezi, roșii, de marmură curată
Lumina lunii blânde în sală o resfrâng.
Și aeru 'mprejuru-i, lumina-i colorată,
Căci razele se 'mbină, se turbură, se frâng,
Și 'n dulcea atmosferă uimită, purpurată
S'aud glasuri ușoare ca arfe care plâng.
Dar nu-i sunet aievea... ci-a gândurilor sale
Glas tremurat și dulce îi răspundea cu jale:
Când Dumnezeu crează de geniuri o ceată
Să cerce vrea p' oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d' îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea tulburată
Pân' ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun;
De-aceea-în om ce naște, din îngeri ori și care
Odată 'n vecinicia-i coboară spre cercare.
Când sună 'n viața lumii a mieze - nopții oră
Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,
De îngeri suflete - albe văzându-l se coloră
Și ochii lor albaștri privirea lui o sorb;
Plecând spre pământ ochii ei timizi se 'namoră
În pământești ființe cu fragedul lor corp
Și prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor
În corpurile de - oameni ce - aștept' venirea lor.
Dar pân' ce corpu 'n lume un înger îl cuprinde,
De-asupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde —
Acolo el domnește, lăsând a lumii văi.
Dar de viața-i lumească domnia 'n cer depinde:
De-i rău, steaua s'aruncă în noaptea celor răi
Și lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt întinse a îngerilor buni.
Abia părăsesc unii a domei mari pilastri,
Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort,
Abia au vreme - a pierde puternicii lor aștri .
Coboară 'n lume, află amorul lor că-i mort.
Atunci îl iau în brațe și luminând albaștri
În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port —
Sunt îngeri blânzi și timizi, așa nevinovați
Încât în astă lume nu trebuesc cercați.
A unui înger palid ursita pământească,
Legată e de soarta corpului ce-l aleg.
Atârnă de viață domnia lor cerească:
Ce samănă în lume, în stele ei culeg;
Nefericiți adesea, ce-o soarte 'mpărătească,
Un om ce-i născut mare în lume își aleg;
Un împărat puternic dar înfocat când moare;
O stea urieșască în caos se coboară.
Dar în acest cer mare ce 'n mii de lumi lucește
Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,
Când cartea lumii mare Dumnezeu o citește
Se 'mpiedică la cifra vieți-ți făr' să vrea.
În planu - eternității viața-ți greșală este,
De zilele-ți nu este legat'o lume-a ta.
Genii beau vinu - uitării , când se cobor din ceruri;
Deschise-ți-s, nebându-l, a lumilor misteruri.
Greșeli de astea 'n lume se 'ntâmplă adesea multe
Și 'ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan.
Găsești în lume oameni cu mințile oculte
Cari cunosc a lumii gândire de titan;
Să știi însă, că, oamenii în veci nu vor s'asculte
Și 'n basme au un nume: li zice năsdrăvan.
La gânduri uriașe a lor minte asudă,
Da oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.
Deși rari și puțini-s, lumea nu va să-i vază,
Viața lor e luptă, când mor se duc neplânși.
Ei n'au avut la leagăn un blând înger de pază
Și-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși;
Dară deși blânzi îngeri își varsă a lor raze
În sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși,
Căci Dumnezeu în lume le ține loc de tată
Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.
Dar—e un înger palid cu lungi aripi și negre,
În aste firi mărețe în veci e 'namorat .
Păcat numai c'amoru-i stinge sisteme 'ntegre,
Întorsu lui omoară p' oricine l-a-ascultat,
Seducător trimite plăcerile - alegre
Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărmat.
A celor trecătoare în mâna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealții și numele-i e: Moarte !
De-aceea să n'asculți tu sublima lui cântare
Căci morți-s pe vecie acei ce o ascult,
În fiecare secol un alt amant el are
Și cel care-l iubește rămâne 'n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult,
Să scap a ta ființă de caosu-i imens —
Eu în glasul gândiri-ți am pus acesta sens.
Că dincolo de groapă imperiu n'ai o lume,
De asta ție n'are de ce să-ți pară rău;
A geniului imperiu : gândirea lui — anume;
A sufletului spațiu e însuși el. Ca grâu
Vei sămăna în ceruri a gândurilor sume
Și - atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că 'n lumea din afară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.
În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s'amestecă, contrag;
Zidite 'n dome mândre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și 'n taină se desfac
Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun' cântări, ce vibră — se 'ntunecă și tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă 'n tine
O lume e în lume și în vecie ține.
[Partea a III-a]
©Mihail Eminovici(Eminescu)
vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.