Și oare tot n-ați înțeles
Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.
Când al meu suflet mistuit
De chin și de părere
A fost un trist, necontenit
Prilej pentru durere.
Când fu menit ca pe pământ
Dorința să-l alunge
Dup-un noroc atât de sfânt
Cum nu se poate-ajunge.
E un miraj de necrezut
Pe-un orizon de stepe:
De al lui farmec străbătut
Eu tot nu-l pot pricepe.
El stăpânește amorțit
Pustiile uitării
Ca și o stea din răsărit
Singurătatea mării.
Și-l rog încet, îl rog pe veci
Ca să-mi asculte plânsul,
Când ale apei valuri reci
Călătoresc spre dânsul.
Atâtea blânde rugăminți,
Atâtea calde șoapte,
Atâtea lacrime fierbinți
Vărsate zi și noapte.
Le-am îndreptat despre apus
Durerea să-mi alunge,
Dar el se nalță tot mai sus
Ca să nu-l pot ajunge.
Va fi în veci necunoscut,
Va fi în veci departe...
E steaua negrului trecut:
Iubirea făr- de moarte,
Ce mărginește-n orizon
Și ocean și stepe
Ș-al cărui farmec monoton
Te-a-nvins făr-a-l pricepe.
Căci a iubi fără să speri
De-a fi iubit vrodată:
E semnul vecinicei dureri
Ce cerul ți-l arată.
©Mihail Eminescu(Eminovici)
vezi mai multe poezii de: Mihai Eminescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.