Când ai plecat, n-am îndrăznit să-ți spun,
decât cu gândul sufletului meu,
sperând să te găsesc pe-acelși drum,
să nu mă vezi, dar să mă simți mereu.
Iartă-mă și lasă-mi doar o poartă,
să regăsesc în viață ce-am pierdut,
eu n-am să-ntorc nimic din ce-a trecut,
știu că nu voi fi iertat de soartă.
Credeam odat`că am să zbor
fiind copil nevinovat,
dar drumul vieții ma-nvățat,
să simt ce-nseamnă greul dor.
Judeca-m-ai tu iubire,
de ești fructul suferinței,
însetat de împlinire,
am rămas sclavul dorinței.
Timpu-n fapte ne cuvântă, ne privește față-n față,
cu-o vioară sumbră cântă, umbra morții o răsfață.
Frica pe grumaz ne-apasă, ca și ceața dimineții,
bântuie tăcerea-n casă, cad parcă pe noi pereții.
Flămând de-a ta iubire, mai râd și-apoi suspin,
mă-mbeți dintr-o privire, dar mâine-ți sunt străin.
Din chin de fericire, născută să iubești,
o clipă de-mplinire, te rog să-mi dăruiești.
Prin șoaptele vremii mai trece-un suspin
și-n gânduri te-ntorci, unde n-ai să mai fii,
la margini de suflet ce-ți par azi pustii,
când cerul din tine, părea mai senin.
Flămând rămas de tine, fiorul simt cum zboară,
dar clipele-s puține, ce dragostea măsoară.
Cum soarta nu-i morală, în suflet, jefuire,
dă peste noi navală, făr`de lecuire.
Am rătăcit ades` pe-a vieții cale,
să te ating când mă cuprind dorințe,
să-ți dăruiesc un viscol de petale
și lacrimi pline de făgăduințe.
Printre gândurile-ți sumbre, o lume nouă să cioplești,
te-or îmbrățișa doar umbre, ca sufletul să-l învelești.
Fără soră, fără frate, amorțite trotuare,
mângâieri ce-s sechestrate, le numești evoluare.