Noapte banală - Mihu Dragomir
Adăugat de: Adina Speranta

Băusem prea mult în noaptea - aceea...

Era ora când totul ţi se pare posibil,
chiar şi învierea din morţi,
chiar şi schimbarea amintirilor pălite.
În mine se deschideau şi se-nchideau într-una porţi,
scârţâind între renunţări şi ispite.

Era ora când totul ți se pare simplu şi posibil,
când crezi că un singur cuvânt
spulberă toate argumentele şi nehotărârile celorlalţi
şi totul îţi apare clar şi categoric,
ca într-o operă desăvârşită de artă.

Ce operă de artă
poate fi mai desăvârşită decât dragostea?
Ce om n-a încercat să facă din ea opera vieţii lui?

Am spus şi eu vorbe mari despre dragoste,
m-am simţit şi eu pur, vorbind despre dragoste,
am suferit uneori nebărbăteşte
- crezând, instinctiv, că lipsa de demnitate
este ultimul atu în acest joc necruţător. -
Există destule grilajuri
de care mi-am rezemat fruntea infierbântată,
încercând să-mi dau seama
dacă iubesc cu adevărat sau sunt numai ridicol.
Există pe undeva şi un cavou, unde am intrat
- în respectul legilor tenebroase ale romantismului,
jurându-mi iubirea
în cadrul necesar al veşniciei.
Există prin cărţile mele şi ale altora,
o puzderie de flori presate,
versuri mâzgălite în tren,
scrisori cu vorbe călcate în picioare,
fotografii la minut,
bilete de cinema
şi note de plată de prin crâşme periferice,
păstrate ca un fel de invitaţie la nuntă,
tot arsenalul pueril adunat într-un sfert de veac
de maturitate, minciuni şi speranţe.

Am fost totdeauna desuet şi prăpăstios,
continuam să-mi caut Marea Iubire
chiar când îi simţeam sărutarea,
tăcerea îmi părea o catastrofă
şi-mi ucideam iubirea, căutând-o strofă cu strofă.

Băusem prea mult în noaptea aceea
şi răstimpul ultimei luni îmi apărea lung ca moartea.
O lună - fără vinul catifelat al mâinilor ei.
O lună - fără bolţile înnoptate ale ochilor ei,
O lună - acoperiţi de ţărâna despărţirii.
O lună - de când nu mai ştiam nici noi de ce ne despărţisem.

Poate în mine nu era decât disperata îndoială
de a nu fi îngropat un trup încă viu.
Dar nu: ştiam că totul mi-e în putinţă,
şi numai sunetul glasului meu
va destrăma distanţa dintre moarte şi viaţă.

Dacă ar fi cunoscut telefonul,
romantismul n-ar mai fi cunoscut poezia îndepărtării.
Dar eu îl aveam, alături, semn negru al magiei,
într-o lume stăpânită de cifre,
trebuia să pronunţ doar unul din nenumăratele numere,
aliniate mut în cartea de telefon,
ca nişte morminte închizând tot atâtea destine.
Un număr indiferent, dar miraculos,
prin mijlocirea căruia distanţele piereau,
şi eu auzisem - o, de câte ori! -
glasul abisului în care mă arucasem.
Poemul s-a închinat de mult în faţa prozei,
dar băusem prea mult în noaptea - aceea
pentru a mai distila nuanţele poeziei.

E ora când totul ţi se pare posibil
şi am rostit numărul magic.
Şi un glas, nu al abisului meu,
ci al destinului,
mi-a răspuns, uşor plictisit:
- S-a mutat de aici, imediat după căsătorie...

Noaptea îşi sugrumase propia magie.

Ce operă de artă
poate fi mai desăvârşită decât dragostea?
Ce om n-a încercat să facă din ea opera vieţii lui?

Pe firul telefonului se auzea doar un ţiuit
venit din marile singurătăţi
şi energiile mele supranaturale
cu care crezusem că pot învia şi morţii
s-au întors asupra-mi, într-o ploaie întunecată.

S-a mutat... Deci şi iubirile se mută!
Trec de pe o stradă pe alta,
dintr-un oraş în altul,
sau, şi mai simplu, dintr-un pat în altul.
Iubirea mea nu era moarta, doar se mutase.
Şi de ce nu? Şi fluviile îşi mută albia,
şi pământul îşi mai schimbă orbita,
chiar metagalaxia îşi mută hotarele.
Să se mute, deci, şi iubirile,
o dată, sau de mai multe ori pe an,
cărând în camioane sau simple valize
boarfele trecutelor nopţi de dragoste!
Să se mărite cu fastul cuvenit,
ştergând cu lămâiţa urma vechilor săruturi.
Aşa cum se nasc şi mor,
trebuie să urmeze şi ele ciclurile vieţii,
să sufere, să slăbească, să prindă grăsime,
să înseteze, să sângereze,
să se bucure de-o haină nouă, - ca toţi oamenii.

Eu o credeam îngropată de vie
şi, la ora când totul ţi se pare posibil,
voiam să o readuc în lume,
în lumea concreta a telefoanelor, autobuzelor, restaurantelor,
voiam să înving moartea - şi puteam s-o înving! -
moarte ce-mi zvacnea, vie, sub tâmple.
Dar iubirea nu murise. Se mutase la altă adresă
şi, faţă de acest simulacru de moarte,
magia mea era neputiincioasă.
Nu murise. Îşi schimbase numele, al ei şi al străzii,
şi, faţă de această parodie de moarte,
nici măcar faptul ca băusem prea mult în noaptea aceea
nu mai avea vreo putere.

Doar, pe firul telefonului, un ţiuit
venit dim marile singurătăţi
şi un gust putred pe buze.

Eram, ca întotdeauna, desuet şi prăpăstios,
lipsit de sensul elementar al lucrurilor
sau poate prea cufundat în sensul elementar al lucrurilor.

Era ora când totul ţi se pare posibil,
chiar şi un infinit limitat,
chiar şi o iubire trecătoare.
În mine se deschideau şi se-nchideau într-una porţi,
scârţâind între renunţări şi ispite.



vezi mai multe poezii de: Mihu Dragomir




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.