O dimineață moartă, sunetele înăbușite
în covorul gros, printre mese pustii - și lumina scăzută,
în afară cenușie - dar n-a început încă ploaia -
(Să cobori din camera de hotel, undeva, lângă gară,
și să te plimbi, într-o dimineață ca asta, pe străzi
pe unde n-ai mai umblat niciodată - și lumina cenușie,
de ploaie care n-a început încă - și să se facă totul astfel
o amintire -)
O dimineață moartă, de fapt,
și amintirea e alta - a unei nopți, așezat
la masa din colț, lângă scară - (și atunci
luminile foarte scăzute - însă flacăra orbitoare
dinlăuntru - ca și cum atunci de-abia ai fi înțeles.
Și apoi, drumul pe niște străzi neguroase, foarte încet
luminate - pe unde, mult mai târziu, ai văzut-o trecând
la brațul cuiva, și întorcându-și capul pe umărul lui -
dar asta a fost mai târziu -)
Atunci numai drumul,
și în curtea îngustă, cu un singur pom, ca o stampă,
plânsul zvâcnind - și spaima că nu este nimic
adevărat.
Și-ți aduci aminte acum, în aceeași încăpere pustie,
de asta - aici e jumătatea de înțeles
a clipei cu flacăra de atunci.
Și înțelesul astfel întregit
e doar al luminii moarte de acum - cu oameni tăcuți,
pe o stradă unde ploaia nu a început, nu a început, nu a început.
vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.