gleznele unei ființe — obsesia ta de demult, când îți
spuneai că se poate agăța de ține — muscându-te — timpul care
e câinele păzind spațiul trecerii tale până la o altă făptură — și-ți
și spuneai că și pe ea — făptura asta — o poate apuca de gleznă,
cu încredere, ( încrederea dușmanului dintotdeauna al tău, care știe că te zădărnicește și de data asta ) — și o oprește în
ceea ce ar putea — așa-ți spui tu — fi drumul ei către ține. și atunci ce
faci ? te așezi cu picioarele strânse sub ține și te agăți cu privirea de
gleznele ei și-ți spun că nu o vei clinti pe încheieturile astea suple,
care-i susțin coloanele trupului — și-ți spui că atâta vreme cât ai
acolo, în lumina de privirile tale creată, gleznele ei — de la care să urci
pe făptura ei închisă în veștminte indiferente — spre fața ei — ai
dezlegarea — ea este adevărată, cu trupul și sufletul ei, care acolo pulsează —
în neliniștea stăpânită a acestor încheieturi — zvâcnind nemișcate o clipă,
închipuind încordarea trupului pe care-l susțin — îl opresc acum o clipă — și
care va zvâcni iarăși îndată ce-ți vei închide ochii.
și-ți spui că e atâta de simplu să-ți aluneci tot mai înalte
privirile către fața ei, care — nici nu știi — poate nici nu
e spre tine întoarsă — să o priveșți —
Și-ți dai seama că te-ai preschimbat tu
însuți în câinele care-i pândește gleznele așteptând să o muște — rău —
s-o oprească să mai facă acești pași, câțiva, care o despart de ține — sau de orice altceva ar vrea să intre în lumea ei,
apropiindu-se, privind, întinzându-i încet mâna.
vezi mai multe poezii de: Mircea Ivănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.