Ea vine seara și n-o chem
și de venirea ei mă tem.
Și mă prefac că-s mort și surd
când pe la geamuri o aud.
Ea n-are trup, ea e un fel
de crin cu aerul în el,
Ea n-are ochi și-n două părți
poartă inele mari de morți…
Prelungă ca o frunză grea
se-așază-ncet pe fruntea mea.
Apoi coboară mai în jos
spre-al tâmplei vulnerabil os,
Apoi spre coaste, pâna când
o simt cu ghiarele strângând.
Și tace-atât de mult și greu
că-aud cum plânge Dumnezeu…
vezi mai multe poezii de: Mircea Micu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.