Se-azvârleau copacii în ei înşişi
se-auzea cum scoarţa se strâmta,
între rădăcini, desigur, se făcuse
loc să-ncapă cine vrea.
Eu duceam piei multe, jupuite
de pe inimile mele, mai demult
mă grăbeam să nu le-atingă vreo privire
şi să nu pot să le-ascund.
Se-auzea din ce în ce mai tare
strigăt de copaci căzuţi, în iască,
şi aproape alergam de teamă
azvârlirea lor să nu se răzgândească.
din volumul "Carta Magna"
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.