Care, cum a rostit cuvântul,
a dispărut cu noapte şi vântul
iar ochilor le-a mai rămas să vadă
doar urmele lor umede în zăpadă.
Unde s-au dus?
De ce s-or fi dus?
De ce au rostit cuvântul nesupus?
Departe de noi
între huile şi antracite,
gem stelele carului mare stâlcite.
O, nu rostiţi cuvântul acela ştiut!...
E iarnă în patima lutului mut
şi peste amurg a nins cu fulgi roşii,
groaznici fulgi roşii!
Tribuna, 1957
vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.