Scrisorile de dragoste I - Nichita Stănescu
Adăugat de: ALapis

I

Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare.

II

Ioachim spuse:
Singurul fapt care nu este un fapt al lucrurilor, ci un fapt în sine mişcător este cuvântul.
Ioachim zise:
Cuvântul are un înţeles al lui propriu şi acesta este înţelesul.
Cuvântul mai are şi un înţeles al lucrurilor şi acesta este bineînţelesul.
Ioachim zise:
Lucrurile nu sunt de înţeles, dar ele pot stârni mirare prin cuvântul care le numeşte.
Toma răspunse:
Cuvintele şi lucrurile sunt totuna şi ele nu pot fi dezîmbrăţişate decât prin semnul amândorura.
Ioachim întrebă:
Ce este acela semnul amândorura, adică şi al lucrurilor şi al cuvintelor deodată.
Toma răspunse:
El este trecerea stândă locului, locul mişcării dinlăuntru, adică semnul.
Toma mai adăugă:
Semnul e singurul care este înafară.
El este dezîmbrăţişarea cuvântului de lucrul cuvântat.
Ioachim zise:
De la o vreme se face tot mai frig, dar albul zăpezilor nu se arată şi nici negrul urmelor labelor de lup tras spre munte.
Într-adevăr!

III

Frumosul şi emanaţia lui tandră, ideea de frumos, nu este un obiect şi nu are natură palpabilă, ci este o acţiune, dragul meu Toma.
Faptul de a fi nu este un fapt unitar, iar risipirea lui în forme şi varii privelişti ne face să credem că este o reprezentare a unei unice fiinţări sparte în cioburi.
Dacă aş crede în vreo reprezentare a unei unice fiinţe cosmice, cosmosul fiind unica fiinţă, după cum presimţim, - atunci, pentru înţelegerea umană, trecerea acestei fiinţe unice s-ar vădi în chipul deşertului Sahara.
Ideea de singurătate şi sentimentul de singurătate provin din unicitatea individului, din totala neasemănare a omului cu el însuşi şi, generalizând, din totala neasemănare a omului cu omul.
Faptul existenţei arborilor, a plantelor marine este un început de nelinişte şi de neasemuire cu sine însuşi.
Faptul peştilor, al hienelor şi al vulturilor sporesc lipsa de unitate prin singularizarea lor.
Înmulţirea, împreunarea şi foamea sunt numai nişte îndepărtate urme ale cuvântului.
Dezîngerarea prin cuvânt, organ unic al întregii specii umane, reprezintă pentru noi frumosul, sentimentul frumosului, reintegrarea în unic, în total.
Frumosul nu are un caracter individual şi nici măcar natura lucrurilor.
El este o acţiune şi în acest înţeles este comparabil numai cu timpul.
Dragă Toma, renunţă la secunde, la ore şi la anotimpuri.
Pune mâna pe jugulara timpului, curbeaz-o în jurul tău şi înveleşte-te cu el.
Dar, faţă de adevăr, însuşi timpul este un bob de nisip din deşertul Saharei.

IV

Gemeau câteva animale în noapte şi, şi pe acoperişe, căci celelalte gemeau pe câmp; gemeau cum îţi zic câteva animale; nu ştiu prea bine ce erau dânsele, păsări sau raze cu patru picioare, ori poate tocmai tulburata noastră conştiinţă izbită de rut sau rănită de moarte, izbită de oarecare înmulţire sau de totala neînmulţire.
Să vezi prietene necredincios ce poţi să fii, cum de m-am îndrăgostit de natura lucrurilor naturii, pe care o putem numi mai simplu, de-a dreptul, natura lucrurilor.
Mă îndrăgostisem şi deci eram îndrăgostit; - iar, dragul meu, arma îndrăgostitului nu este armă, după cum arma soldatului nu este dragoste.
Şi atunci cred că înţelegi şi singur de ce, ce era de mâncat, pentru mine devenise ceva de sărutat, - şi de ce braţul spânzurătorii se umpluse cu frunze, şi de ce stelele nu mai erau atâta de departe.
Da' ce-ţi spun eu, dragă Toma, că înţelegi şi singur.

V

Spre diferenţă de tristeţe, care este a speciei noastre, dar nu numai a speciei noastre, ci şi a speciei arborilor şi a celorlalte stele, melancolia ne apare ca un egoism, ca un stil al tristeţii, ca o îmblânzire a piramidei prin baroc.
Melancolia e refuzată de contemplare şi este refuzată de puterea unei generalizări.
Proprietate a propriilor noastre amintiri, aidoma vechilor scrisori şi fotografii legate cu fundă, melancolia este, poate, cel mai de preţ avut al celui care posedă şi şchiopătarea până la boală a celui apt de tristeţe.
Şi totuşi Toma, tu ţi-aduci aminte cum, punându-mi sub şaua calului tău tristeţea, ca să mi-o frăgezeşti, ai scos de sub acea şa de cal sălbatic înşeuat de tine numai o bucată de melancolie pe care ai gătit-o cu lacrimi şi cu mărar de gene de ţi s-a întors şi ţi s-a aplecat şi ai venit să mă pipăi dar nu mai aveai ce?
După părerea noastră tristeţea este un sentiment viguros, pentru că ni se întâmplă înlăuntrul conştiinţei.
Despre melancolie, ne gândim mai degrabă că prietenul nostru Hipocrate ar putea să aibă câteva păreri mai repezi şi mai scurte decât cele ale noastre.
Închei această scrisoare cu tristeţe.

VI

Să bagi de seamă că nici animalul sălbatic nu ucide de dragul de a ucide, ci numai din foame.
Ţi-ai zis şi tu desigur că virginitatea morţii este cu mult mai vastă în instinctul animal decât ne-o arată puţina istorie a speciei noastre şi a animalelor domesticite de noi.
Şi, de fapt, te întreb, dragul nostru Toma, după mintea dumitale, ce credeţi dumneavoastră prietene că ar putea să fie fenomenul uciderii omului de către om?
Am meditat mult şi n-am înţeles nimic.
Stau pe gânduri până când mă adoarme câte o stea căzătoare. Şi atunci în fine adorm.
Dacă furnicile, care sunt războinice, şi dacă oamenii care sunt războinici, - tu ce crezi, ele sunt din pricina foamei?
Prea multă carne şi prea puţin timp.
Timpul, el singurul, este hrana noastră.
În rest, cum suntem noi alcătuiţi, dragă Toma, multe lucruri pot fi evitate, cum bunăoară ziua este o evitare a nopţii măreţe cu stele, din pricina soarelui luminos.
Şi totuşi, îţi mărturisesc că nu înţeleg nimic din toate acestea şi contemplu, - şi degeaba contemplu, că tot nu înţeleg nimic dragă Toma, deşi uneori a împuşca o idee mi se pare aidoma faptului împuşcării unui copil, iar moartea lor nu poate fi o astupare de guri înfometate.

VII

Cuvântul, prin memorarea lui, are, static, şedere şi rădăcină în situaţia lui ulterioară, deci din extatic, în extaziere, în mişcare.
Staticul în întâlnirea lui cu extaticul, cu extazierea, se dizolvă în tăcerea lipsei de sens.
Gândirea asupra cuvântului, care este numai un material trecător al unei revelaţii, ne obligă şi ne sileşte să nu credem că el ar putea să aibă gramatică.
Cuvântul, ca material, nu poate fi conceput şi nu poate fi conceput ca scrierea lui pe planul alb al hârtiei.
Cuvântul are spaţialitate şi relief, de aceea scrierea lui mi se pare o reducţie la plan.
Viaţa este un material al misterului conştiinţei şi ea nu poate fi identificată cu aceasta, aşa cum niciodată nu vom identifica lumina cu starea înţelesului vederii.
O sintaxă a stelelor sau una a vameşilor de atomi, ce vămuiesc nimicul de nimic, absenţa de absenţă, niciodată nu va putea fi înţeleasă ca o linie sau ca un arc de cerc.
Spaţializarea actului comunicării ne apare ca un lucru deschis meditaţiei noastre.
Sfera nu este altceva decât un ou fără de viaţă.

VIII

Sentimentul este forma cea mai curată a adevărului.
Toma, tu care eşti îndrăgostit, habar n-ai ce este acela un sentiment.
Tu vrei să ştii pentru că eşti îndrăgostit, - dar sentimentul razelor de lună, l-ai uitat tu?
Sentimentul cailor şi al nechezatului lor, l-ai uitat tu?
De cum e marea, mai ai vreun sentiment?
Toma, tu eşti îndrăgostit; tu nu mai ştii nimic.
Îmbrăţişarea Toma, e un sentiment.
Uită-te şi tu prostule la orizont!

IX

Alergarea, în ceea ce ne priveşte, nu ne interesează de fel ca mijloc de locomoţie şi, mai mult decât atâta, nici măcar viteza şi timpul în care se petrece alergarea şi nici măcar atuncea când se petrece dânsa.
A te mişca pe tălpi e un fel de a-ţi pierde raza.
A te gândi însă, mi se pare un fenomen mai demn, din pricina faptului cuvântului care, nedescompus în litere, are simultaneitate cu orice şi oricând.
Este îndeajuns să numesc un lucru, bunăoară lucrul stelar cu inel numit Saturn, că felul fiinţei mele deodată este simultan cu el, fără de nevoinţa carului sau a cvadrigei care, prin mişcare, mi-ar fura timpul.
Dar, dragă Toma, să vezi şi dumneata ce ciudăţenie: toate acestea n-ar fi posibile prin asemănare.
Toate acestea, dragă Toma, sunt posibile numai prin deosebire.
Toma, mă asculţi atent? - e vorba despre o intersecţie, dar nu despre intersecţia dintre două linii.
Nu!
Nu...
E vorba despre intersecţia dintre ceva şi altceva.
Adică este vorba despre cuvânt.
Să nu zici că nu ţi-am zis!

X

Teatrul este prima formă a civilizaţiei, dar şi ultimul strigăt de moarte al barbariei.
Ne trebuia mai întâi o mască a râsului ca să râdem şi o mască a plânsului ca să plângem.
Râsul şi plânsul Toma, sunt o trebuinţă a preaplinului celui sătul de sine însuşi şi înspăimântat de absenţa gurii în jurul căreia se născuse.
Toma, nu crucea e grea, căci nimica, îţi zic, nu are greutate; fulgul e greu, căci e prea plin de frigul Golgotei.
Mă mai întorc încă o dată şi-ţi zic: că alizeele nu mângâie nici măcar şoldul furtunii, că înecatul nu îndreptăţeşte marea nici măcar atâta cât un pui de delfin izbit de stânca malului.
Viaţa noastră, Toma, are maluri, dar viaţa e o formă, de aceea are maluri.
Sinele fiecăruia îşi are drept mal trupul său de stâncă, pieritor.
Însuşi timpul are un mal, prin faptul că dânsul trece.
Un poet striga: "Daţi-mi un trup, voi munţilor!". După aceea, poetul asurzit n-a mai ştiut că munţii, de-ar fi avut în ei un cuvânt, ar fi fost brazi, jnepeni, arţari, - şi că brazii de-ar fi avut în ei un cuvânt ar fi fost lupi, capre negre şi oi, - şi că lupii, de-ar fi avut în ei un cuvânt ar fi fost greci iar nu barbari, - şi că dacă omul ar fi avut în el vreun cuvânt ar fi fost zeu, - şi că dacă zeii ar fi avut în ei vreun cuvânt, ar fi fost munţi, - şi că dacă munţii ar fi avut în ei luminişul cuvântului... dar ce-ţi spun eu ţie, ce, parcă trupul omului nu este o mască, cum râsul şi plânsul sunt măşti ale cuvântului?
Toma, dar asta e treabă de om sătul şi îngreţoşat de lucruri.
Râsul n-are gură, plânsul n-are ochi.

XI

Să nu te prefaci Toma: lasă-te pe tine ţie însuţi.
Oricum, cei care vor să te omoare te vor omorî.
Ştiu asta după întregul şir de fiinţe care m-au născut pe mine pentru aceasta şi nu tocmai.
Lasă-te iubit, - iar dacă tu nu poţi iubi, lasă-te totuşi iubit, mortule!
Nu zic cum a zis el că dragostea lor n-ar fi demnă de tine.
Zic numai că poate tu nu eşti şi numai atâta zic.
Şi zicând, te nasc.



vezi mai multe poezii de: Nichita Stănescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.