Ană, Ană...
soarele pe cer e-o rană.
Mănăstire
de iubire
vrui să-nalţ, spre pomenire,
dar ce-nalţ ziua, cu fală,
peste noapte se prăvală.
Ană, Ană,
lacrimă zidită-n strană.
Clopotele greu asud,
bat și nu se mai aud.
Ană, Ană,
soare-ascuns într-o broboană.
Unde ești?
Sub care piatră?
Să te pot zidi-nc-o dată.
Lumea asta
nu se ţine:
parcă nu-i clădită bine.
Se clatină-n vânt orfană.
Ană.
Ană.
Pictată din icoană.
....Eu,când văd că ea nu vine,
prind să mă zidesc pe mine.
Cerul ţipă-ntre cupole;
- Manole...
Manole!
vezi mai multe poezii de: Nicolae Dabija
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Ce imagini alese, o atmosferă atemporală. Durere pictată în cuvinte.
Lucia Eniu
marți, 16 martie 2021