Ochii alunecă de sus în jos
Peste fața albă, peste pieptul frumos
Peste mijlocul frânt, peste glezne
și se împlântă-n pământ.
Cetatea albă cu dinții suri
Străjuie-n zarea întinsei păduri...
Nu ești. De ce îți aud și acum
Glasul în vuietul pădurii de scrum?
Ploaie de toamnă; straniu îmi pare
Râsul tău în picături rare.
Buciumul. Zbucium pe frunze se-ntunecă
Ochii alunecă. Gândul alunecă
Ca o ghiară frântă pe sticlă.
Dansul trăsnetelor mute, rotunde,
în jurul tău, oriunde...
vezi mai multe poezii de: Nicolae Labiş
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.