Nimbul
Adăugat de: 0741348048

=NIMBUL=
I
A fost odată între mii și mii de nebuloase
Un Nimb ce se rupse din cerul infinit și vast,
Și tot colindînd în lung și lat acest spațiu....
El dorea să găsească un suflet ,pur,neprihănit
Cel care să-i dea amorul lui,veșnic,strălucit
II
Și ajungînd într-o suflare la minunatul loc
Văzu el o tînără fecioară cu chip de înger
Ce împărțea strălucire,iubire cu foc
Și tot ce mîngîia răsărea pe loc
Parcă simțirea-i vibra,ochii, a flori de soc,
III
Și apropiindu-se de tînăra nestemată,fată,
Tot ce atingea îngheța,în calea sa deodată,
Lăsînd totul în urma sa static și atît de rece,
Încît, nici strălucirea nu reuși a o dezlege,
Dară,iată că coborî el în mii de ape fumurinde,îmbălsămindu-se.
IV
Odată pentru marele Sfîntul Tată,
Pe urmă pentru iubitul Sfînt Fiu,
Și în cele din urmă pentru Sfîntu Duh,
Cei care au acea botezare în lume,
Prin potirul dulce, de apă vie, de născare
V
Și din ea se ridică un brav încîntător fecior,
Ce împărțea în acel sublim decor
Dragostea unui simplu viu muritor
Ce îmi dorea să iubească măcar o dată.
Cu aceea dragoste a sa curată
VI
Și,atunci,zărind- o mai bine pe prea frumoasă ,fată
Ce lumina atît de tare ca o stea în depărtare
Mi se îndreptă spre locul magic în care-
Ea stătea și tot se minuna de a sa, învîrtire,
Și atît de caldă și plăpîndă cum era!
VII
El,începu a o întreba;-Cine ești?
-Tu stea ce împarți strălucire
-Că ți-am simțit căldura ta,
-Din depărtări,lungi,marine.
-Și am venit a te cunoște mai bine,
VIII
-Sunt Terra,frumoasa prințesă dintre stele,
-Ce adăposteșțe în inima sa,mii de fărime
-Încît nu mi-ar fi deajuns o veșnicie a ți le spune,
-Dar nu știu cît timp vei fi tu lîngă mine,
- Să pot a ți le mărturisi tocmai ție,
IX
Atunci,ea,ridicîndu-și ochii dulci,stele,îi străluci,în privire ,
Ș, întrebîndu-l;- Cine ești și încotro vrei să te duci?,
Iar feciorul îi răspunse;-Eu sunt Nimbul,aducătorul fericirii,
--Și am venit acum pe -o rază, să pot a te ajuta a-ți împlini ,iubire,
Și, să-ți liniștesc durerea ce o ții adîncă în acea a ta simțire,
X
-Si să pot a-ți darui lunga ,darnică bucurie,prin îmflorire
-Si să nu o lași niciodată din mîini că te voi duce pe aripi sfinte,
-Doresc a te cuprinde și să ți mîngîi al tău trup ferbinte,
-Și să creeam picături aromate din pură,caldă,viețuire
- Ce stă în inima ta, de atîta,amără, lungă vreme.
XI
-Și să reușim a lasă tandrețea să zboare în eter,
-Ca să ajungi să-i cunoști minunatul său mister
-Și să dai uitare acelui gînd de singurătate,rău efemer,
-Acum te vei urca pe coama mea și cu aripile mele,
-Vom colinda prin spațiul larg,și atît de magic spre nicăieri,
, XII
Și,suindu-se pe coama lui ,ușor,se îndreptă către stelele,strălucitoare,
Și,deschizîndu-se un abis încîntător, frumos de nedescris,
Încît și Luna, le zîmbi dulce,din acea mirifică,plăcută depărtare
Aducîndu-i,în inima ei,simțirea bătăilor,ușoare, tot mai năvalnice,șI tot ai tare,
Cînd se apropie de acea stea din mîndră, din luminoasă,zare.
.
XIII
Ce ardea cu strălucirea sa, atît de mare,
Fiindu-le atît de pură și de înălțătoare,
Își dădu sărutari sub acea caldă privire de soare
Ce înfructa frumoasa și minunata lor îmbrățișare.
Ce sclipiri argintii, aducîndu-le în inimă bucurii,
XIV
Dar deodată, cînd lumea se făcu albastră
Și admirau frumosul cer plin de zestrea măiastră,
Un cal înaripat se coborî pe o rază de lună
Și furîndu-i privirea ei, cea dragă și pură
Ea,ca picată dintr-o luna.se îndrăgostește....și nu-i a bună!
XV
Nemaivăzind,nemaiauzind, se îndreptă către el,
Și-ncălecîndu-l zboară în lungul minunatului eter
Parcă văzînd o nălucă, și iubirea sa a luat-o la fugă.
Acum de fericire,gonită și la auzul că vrea să-i dea năframă,
Ea plecă,grăbită, în zarea ce mirific lăsîndu-l,pe frumosul,Nimb,însingurat.
XVI
Atunci Nimbul,zărind această ,necurată faptă,se retrase din a ei fericire,
Zicîndu-și;- Nu mai am să caut să mă îndrăgostesc,niciodată,de o altă,înstelată,
-Și,am să stau în singurătatea mea,atît de dulce și firească, ,
-Că,nu am sorți să mai zîmbesc, în astă viața,vreodată,
-De aș colinda întreagă,această lume toată,odată. .
XVII
Dar, deodată cînd stățea așa și-și tot rostea,
Acest gînd in solitutudinea ce o trăia,
Văzut-ar, el o altă stea pe cer ce se perinda,
Și atunci începu iar,inima a-i bătea
Crezînd că e, prințesa ce-l aștepta.
XVIII
Venus, îi era al său mirific,de prințesă nume,
Între acele stele zeiță,fascinantă,încîntătoare,
Ce lumina în depărtare,prin a sa candoare,
Simțind Nimbul a sa frumusețe,atrăgătoare,
Își încercă norocul,din nou,sub mîndrul Soare.
XIV
Dar,n-a mai fost ca la minunatul ,început
Și,visul de iubire îi fu spulberat,demult,
Și acum tot încercă să își găsească liniștea în lume
Și deaceea e furios,pămîntiu,mînie mare,
Că se întrebă cu ce-am greșit...Oare?...Cînd a fost un astru în zare.
XX
De a fost dat pe marele viu, pămînt
Și să nu reușeste să împartă,iubire în zare
Din acel suflu al încîntătorului său gînd,
Oricît ar fi el, de mănios sau drag vînt,
Și, și-a liniștit iubirea,rece,ce o avea în crîng.
XXI
Și, să adie în razele de soare,vibrînd, a sa iubire mare,
Într-o caldă simțită,răcoare,vie,simțită, îmbrățișare,
Ce o reda cînd el,ușor se va reflecta în zarea,dalbă,o altă stea
Prin a flacărei de iubire,vie strălucitoare,senină,
Ce îl va plimba printre simțiri atît de candide.
XXII
Și să dorească a-I împărți în decorul luminat de zi,iubire,
Să-și vadă acea strălucire, ce înghețață ,în el era,
Parcă acum fiind prima dată, cînd se descoperea,
Și amărăciunea de pe chipul său,atît de aproape-i,stătea,
Și,neștiind cum s-o alunge,s-a prefăcut,într-un muritor,
XXIII
Odată pentru marele Sfîntul Tată,
Pe urmă pentru iubitul Sfînt Duh,
Și în cele din urmă pentru Sfîntul Fiu,
Cei care au acea botezare în lume,
Prin potirul dulce, de apă vie de născare
XXIV
Ce se găsea la căpătul abisului de stele
Unde nici raza Soarelui nu reușește a pătrunde,
Pînă acolo în întunecimea mare....de unde?
Potirul îl aștepta pe bravul Nimb,să i-a trei sorbiri din el,
Și ca să prindă mare atîta vînjoasă putere.
XXV
Si urcîndu-se călare pe calul lui, se duce parcă străpunge aerul,
Cînd gonește spre palatul de cristal prin tărîmul de cleștar
Copacii din padurea deasă parcă acum încep să prindă viață,
Și auzindu-le tremurînde vocile lor în gîndul lui,deodată,
Se întoarce spre ele,furios,ca o mare,dureroasă, năpastă .
XXVI

Dară, deodată ochii lui,reci văzînd o altă,crăiasa,ce aștepta la o fereastră,
Deodată, goni la ea,ca un fulger,oprindu-se cînd ajunse ca și trăznit,de frumusețea,ce o avea,
Acea craiasă ce al său chip atat de blajin avea ii răspunde,așa;
-Te-am văzut,schimba-ți al tău chip în a unei prințese ca un vis,și m-am gîndit să-ți fac,un nou răsărit-
-Dar,ochii ei de sublime văpăi,ce îi avea,pe Nimb,ea îl scruta
XXVII
Și, freamătul din simțirea-i înmărmurind, de -o înghețare
Încît, într-o clipită,frigul lui atît de năprasnic, o face țurțure,
Aducînd în inima sa acea schimbare a durerii atît de mare,
Și-i spune;-Eu,nu vreau deloc iubirea ta,pe care tu o dai prin prăpăstiere,
-De a frigului tău ,rece,înlesnită,înlemnită,geroasă,simțire
XXVIII
Și,Nimbul pleacă în acea frumoasă,încîntătoare,depărtare.
Furios,năvalnic,încețoșat,în a sa urmă,lăsînd-o pe Venus,care-
El, o credea că o va face să se îndrăgostească și să-i revină,acea îmbujorare,
Pe care a avut-o,demult sub plăcutele bucuroase,încîntătoare,raze solare,
Ce îmbiau frumoasa,lungă,călduroasă,topitoare,zare.
XXIX
Dară surîsul lui, blajin trăda un chip impunător și rece
Cînd a venit să petreacă puținul timp cu frumoasă zînă măiastră,
Venus, și să o închidă în castelul lui, alb,de gheață,
Să nu mai aibă nici o lacrimă pe a sa,dulce,îmbătrînită,față,
Cea pe care demult frumuseței,nestemată, i-a răpit-o,ducînd-o în depărtări.
XXX
Dar,uite! că din zări un cal înaripat ce dădea tîrcoale,nărăvaș,
El îl strigă,din acea ,încîntătoare depărtare,
Și venind,ca-ntr-un suflu de fulger,în acea galopare
Îl înhăimă, și acum spre lunga nemiloasa,zare
Plecă cu inimă,vîltoare,căută o altă prințesă,sperînd că-i va aduce,fericirea,cea mare
XXXI
Și gălopînd pe drumul său împădurit de multe stele,
Văzu o altă frumoasă domnișoară,pe numele ei,Marte,
Dară dorind sa se apropie ațit de aproape,îl fripse
Și atunci se dădu ,îndărăt,nițel,și se gîndi;Ce poată să mi facă ea!
''Doar nu mă va respinge în lumea ,mare grea.
XXXII
Și,atunci tînărul prinț,să avîntă către ea, să - o cunoască,
Dară ,de ferbinte ce era începu să îl topească,
Și,într-o clipă, simțind acea căldură,înăbușitoare,
Venind către a sa simțire,puternică și rece
Începu să-l pună pe acele gînduri, ale sale,toate:
XXXIII
''n-ar trebui să stau cu ea de vorbă atît de aproape,''
''să nu mă ardă și să mă sting într-un abis întunecat''
''și să nu mă mai renasc în astă minunată lume, nicicînd,
''mai bine nu mă îndrept departe, că nu vreau să mă sting,
''În ea necunoscînd nici acea iubire ce stă ascunsă,undeva,curînd...''
XXXIV
Și plecă,mai departe în perindare strălucitoare,în atîț de,încîntătoare,noapte,
Tot însigurat,trist,că nu și-a găsit iubirea ce tot o visa,de lungă,vreme,
Încît,începuse să se retragă din nou în solitudinea atît de amăgitoare,
Crezînd că nimic numai e sortit și singur o să rămînă pînă în asfințit,
Și tot stînd pe gîndul lui,amăgitor,și -n trista-i singurătate
XXXV
Deodată,soarele, vîzîndu-l trist,îngîndurat,prinde glas și întrebîndu-l;
-Frate Nimb,de ce stai tu,.........Aici ,acum,atît de trist?
Auzind Nimbul, o voce îi bucură simțirea deodată,
Să știe că nu mai e singur în acest univers,
Îi răspunde cu o voce,atît de tandră,de de lacrimi ți se întorc invers
XXXVI
Am colindat în acest mare,lume toată,de atîta timp
-Și n-am găsit nici o iubire adevărată că să-mi dezghețe,
-A meu amor ce-l port în inima înghețată, fără vreun scop,
-Și acum mă simt prea istovit,și aș vrea să mă retrag,
-Dar în a mea singurătate nimic nu mai îmi este clar
XXXVII
Atunci, auzind acestea blîndul Soare îi mîngîia a lui tristă însingurare,
Ce o simțea atît de dureroasă în a lui inimă apăsată,de vii trișteții,
Ce s-au adunat în ale sale simțiri atît de lucitoare,apăsătoare și reci
Lăsate pe această lungă imensă lume,adunate toate,la un loc deodată,
Să nu mai poată a-și vedea adierea ce o avea cîndva,odată.
XXXVIII
Dar ,uite că, așteptînd lăsarea serii și-a întunericului atît de dulce,
Se avîntă,iară într-o galopare ,lăsînd în urma-i înghețare
Să o găsească pe acea care ,mirific i-a topit a lui suflet ,rece,
Și să-i spună de ce plecat-ar din a lui,palat mare,și bogat în glaciere,
Tocmai ,cînd el, începu să simtă, iubirea cea curată și loială.
XXXIX
Ce dorea să o împartă cu zeița Uranus o viață lungă și îmbeșulgată,
Între acea imense,străluciri, fosforescente,calde,de plăcute stele,
Dară,nici de această dată nu-i a fost a merge,încît din nou s-a retras în a lui palat,
Singur,lăsat,trist de al vremii,timp și abătut și atît de abandonat,..el se simțea,
Și îngudurat ședea ,neștiind, încotro să o mai poată a lua
. XL

Încît nemaicrezînd că nu va mai găsi deloc iubire s-a dus pentru o perioadă în neștire
În lungul al abisului întunericat ,adînc mare lung de adormire și uitare univers,
Și strălucirea Soarelui frate ardea atît de tare în acea mirifică zare sclipitoare,
Lăsind simțirea aducătoare să cadă peste a universului,dragă, încîntare,
Ce usca acea mirifică ce fost a cîndva îmbînzită de cavalerul,Nimb.
XLI
Dar cu acele frumoase sclipitoare a fratelui, Soare, raze,și atît de arzătoare,
Îmi ardea acea mirifică zare atît de luminoasă,în sclipirii ,unduitoare,
Parcă toate planetele doreau, puțin vînt să le dea o mică,boare,de răcoare,
Dar el nu mai apărea,deloc din infinita,mare splendidă,depărtare
Ce acum se pîrjoleau de-ale lui venite săgeți tare călduroase ,
XLII
Din țipete și văitări nimic nu-l reușea a-l aduce pe Nimb, înapoi,
Să le dea o mică gură de simțire în ele ar fi vrut,măcar o dată să-l fii mai văzut,
Pe tînărul cavaler ce a plecat în depărtări și nu și-a mai arătat, chipul tare,demult,
Și,tot dorind să vină acel frumos,încîntător,plăcut ,drag,Nimb,
Acum se prăjeau în arșită,cea care ardea tare în lunga mare vale
Cu raze prea puternice simțind că ele se usucă,de atîta căldură,multă.
XLIII
Și se întrebau;Unde a plecat,el Nimbul... oare?
De nu mai apare deloc în acea minunată zare,
Că ar fi vrut acum și ele măcar o mică alinare,
Că tare mult timp a trecut sub acest,călduros,Soare
Ce reflecta mult prea puternic și atît de tare.
XLIV
Că ne-a copt cu atîta, prin a lui puternică ardoare,
-Aș vrea să vină din nou Nimbul strigă una dintre ele,
-Că tare mai arde acest Soare,cu ale sale raze,pătrunzătoare
-Și ne prăjește a noastră,încîntătoare,fericită, simțire .
-Ce o avem de cînd creat-a -se, acest unic univers .
XLV
Și trecură,un timp îndelungat, pînă ce apăru din zare,
Un prinț cu părul blond alb, călare în a lor incandescentă vale,
Ce era îmbrăcat în straie luminoase ținutul înghețînd tot locul,
De le trebuiau deodată a le împături,cu cojocul
Acela îmblănit care se poartă în plină iarnă.
XLVI
Odată pentru marele Sfîntul Tată,
Pe urmă pentru iubitul Sfînt Duh,
Și în cele din urmă pentru Sfîntul Fiu,
Cei care au acea botezare în lume,
Prin potirul amar,de apă moartă,ridicare
XLVII
Dară ele bucuroase că Nimbul s-a trezit iară la viață,
Căutau să nu-l mai lase a zbura,nicicînd în zare,
Și frumos îl lăudat toate,bucuroase,deodată,
Și-i spuneau să nu mai plece,....-Trebuie să fie rece
-Peste acest univers al lor...-Căldura nu a bună.
XLVIII
-Că ne trebuie și răcoare,dar nu atît de tare
-Dară nu cum făceai,tu,Nimb,cîndva ,odată,
-Te rugăm ,nu mai bătea,vijelios,în valea toată,
-Că,toate te-am așteptat să te trezești,iară,
-Și să revii cu a ta dulce,simțită,boară....și ei răspunzîndu-le;
XLIX
-Dară eu va trebui ,iară să colind,în intinse depărtări,
-Și o să vă las ducîndu-mă în lungi,firești,zări,
-Să îmi pot a-mi găsi scumpă,veșnică,iubire,
-Ce stă pe ,neștiute stele,așteptîndu-mă,în zăbrele,
-Să mă duc la ea și să o scap dintre ele.
L
Atunci auzind aceastea planetele duioșate fură,întru toate,
Deacord,să-l las să o scape,prințesa,frumoasă,albă,nea,
Ce din depărtare i se tot auzea glasul ei,sfios,de prințesă,
Ce striga,parcă-n surdină,după cineva să o salveze,
De călduri lungi și atît de dureroasă îi era simțirea.
LI
Și, plecînd, călare spre acea zare unde se auzea,strigare,
Și merse drum îndelungat,și tot și tot merse,prin pădurea înstelată,
Iară glasul zînei se auzea mai tare și cît mai aproape,
În acea mirifică noapte,încît șimțea că inima-i bate,
La glasul ei sfîșietor în acel ,lung și nefericit,decor.
LII
Atunci ca să-i fie mai ușor trimise o boare către toate cele,
Să vadă de unde luminează simțire și acea pură durere,
Să poată a ajunge mai repede pe acele plăcute stele,
Si să reușească a salva acea zînă care stătea în încătușare,
De către acel călduros,incandescent,arid rege Soare.
LIII
Ce dorea cu mare înverșunare,a nu-i da drumul prințesei,Iarna,
Care era tristă că nu e nimeni în această lume să o salveze,
Din mîinile terifiantului rege,Soare, cel care ,nu-i dădea drumul,
Și-o ținea în acele călduroase zăbrele,încătușată ,între ele,
Și,nemaisperînd că nimeni n-o s-o poată a o mai elibera,vreodată.
LIV
Știind,el că se găsea la căpătul abisului de stele
Unde nici raza Soarelui nu reușește a pătrunde,
Se du-se într-acolo prin zborul lui.... de unde
În acea întunecime zăcea fratele mai mare, Gerul,
Să vorbească cu el Nimb,să i-a trei sorbiri din Potir
LV
Și ca să prinde mare atîta vînjoasă putere,
Să se întoarcă repede pentru a o salva
Pe draga lui prințesă,atît de cristalizată ,Iarna,
Din mîinile Soarelui ce o ținea, închisă
Și-mi începea a se înmuia și topea,de căldura cea rea,
LVI
Și plecă într-o furtună vijelioasă către el să-i ceară ,
Frumoasa armura cristalină ce o purtase ,el Gerul,
Și paloșul de gheață,să poată a-l învinge
Pe iscusitul cavaler ce topea tot ce înțînlea,
Sorele,că despre dînsul era vorba.
LVII
Și ajungînd în fața castelului marelui frate Ger,
Rosti gărzilor de zăpadă, că dorește să vadă,
Pentru a o salva prințesa albă frumoasă,Nea,
Dară trei cuvinte magice trebuia a rosti el,
Să-l poată a lăsa să intre în castelul,mare ca o stană
LVIII
Ce se ridica în văzduhul de omăt ce acoperea,
Acest ținut plin de al înghețări simțire,vie,
El rosti așa,.....Gerulă,sunt eu!..și ușile i se deschiseră,
Și cînd se revăzuaseră,tare înduioșetor era,
Încît li se zburlea toată acea înghețarea lor.
LIX
-Spune-mi frate ce te-a aduce pe la mine,
-Că să știu cu ce te pot ajuta pe tine
- Si să nu bagi știi bine în încăierare,cu nu știu cine?
-Că te cunosc cît de furtunos îți e felul
-Da,mă știi,dar acum venii din depărtare,
LX
-Să îmi dai armura și paloșul de gheață
-Să o salvez pe prințesa Nea,cea albă,pură,
- Bine,eu ți-l dau dar vreau să știi că pentru a-l doborî,
-Trebuie să-ți dau ale mele puternice brațe.
-Să reușești a ține paloșul de gheață,...bine,
LXI
Și,și le desprinse dîndu-i-le viteazului Nimb,
El,prinzîndu-și le printr-o boară,ușoară ,adiere,
Și vîrîndu-și paloșul de gheață,într-o teacă,argintie,
Și, îmbrăcat în splendida armură lucitoare,sidefie,
Plecă în zarea pură....pentru a-și regăsi,fericire.
LXII
Și tot străbătînd călare în goana s-a cea mare,
Dorind să ajungă mai repede pentru a salva
Prințesa frumoasă,strălucitoare,albă,Nea,
Se întîlni cu Fulgerul în cale care,cerea,
Cu atîta ardoare un strop de apă să poată
LXIII
Și el să își mai scuture amărăciunea din sufletu-i
Ce stătea cîndva în a sa tristă și de atita pură simțire,
Și să-i treacă vărsa picuri arămii peste întreaga lume,
Dară,de ceva zile Soarele îi luase această putere,
Și Tunetul nu mai simțea nici măcar o mîngîiere.
LXIV
Atunci văzînd acestea Nimbul îi rostește:-Numai sta aici în solitudine,
-Hai,de vii cu mine să unim ale noastre bune forțe
-Și să-l învingem pe Soarele ce arde acea mirifică vale,
-Pe care el o stăpînește,prin tirania sa,călduroasă,
-Secetînd,prin ardoare,acea încîntătoare,iubită,falie,
LXV
Și,împreună se avîntară,spre valea seacă,într-o doară,
Să se înfrunte,Nimbul și Tunetul,cu măritul Soare,
Cel care o nu mai dădea drumul prințesei Nea,
Și o ținea încătușată,ca el să tot poată să ardă,
Și sa sleiască de răsuflare pe toate acelea
LXVI
Ce-i se împotriviau dorințelor și poftetelor lui,
Pe care le avea măritul cavaler,devenit împărat,
Peste toată lumea simțirea puternică-i vibra,
Și nimic în calea sa nu reușea încă a-i sufla,
Încît el, atît de arzător și de luminos, se credea.
LXVII
Și nimeni în calea lui nu se avînta a-l duela,
Deoarece,teama de el, în toate se înfiripă,
Și nimeni nu se încumetă,să-l înfrunte,
Și să o salveze pe încîntătoarea,prințesă,Nea,
Dintre acele zăbrele ce o închisese,pe ea,
LXVIII
Mîndrul cavaler Soare, care le secătuiau,
Și le fura acea dulce a lor mirifică,răcoare,
Lăsîndu-le aproape pe toate fără forța lor vitală,
Nemaidînd deloc vreo simțire de acea boară,
De mult timp în valea aceasta ce le-o secară,
LXIX
Și așteptau să vină din lunga mare,depărtare,
Pe acel mirific Nimb,ce se duse și nu mai venea,
Și ele se tot văita și se întreba:-Unde este el,acuma?
-De nu mai apare în această toridă,incandescentă,vale,
Ce a devenit acest tărîm, care nu demult era,o încîntare
LXX
Dară, cavalerul Nimb și cavalerul Tunet mai merseră la cineva,
Înainte de-a în valea seacă cea toridă,călduroasă și atît de rea,
Ce se prăvălea de arșița ce le-o dădea măritul rege Soare,ce vroia,
Să ardă tot ce întînlea în calea lui ce o tot stăpînea și o revendica
Cum că ar fi acum a sa,și nimic și nimeni o mai dorea,le spunea,Măria Sa.
LXXI
Dară, ei mergînd pe cai vijelioși, ajunseră pe tărîmul norilorilor cei făloși,
Și cerînd să-l cunoască pe șeful lor,întrebînd,
-Cine este șeful acestui mîndru,iubit,adorat,ținut?
Un Nor alb bătrîn, într-un baston stînd rezemat,le răspunse la întrebare;
-Eu sunt.....dară doresc din curiozitate-Cine întrebă de mine?...Și de unde vine?
-Că toți am vrea să știm, de ne sunteți amici,ori dușmani,vreți să fim
-Ca să știm de vă gonim o în acest tărîm de vă putem să vă primim.
LXXII
-Venim în cale pașnică și am vrea să vă spunem de vreți să ne ajutați și voi,
-Împotriva regelui Soare cel rău, ce -a pus stăpînire peste acel ținut,sublim al meu
- Pe care-l pîrjolește cu incandescentul foc al său,care va distruge, lumea toată,
-De nu ne opunem împreună toți,odată,să-i putem a domoli din puterile sale arzătoare
-.Ce le dă în întreaga mare vale,și să nu le arunce și-n întreaga,frumoasă zare...le spuse Nimbul.
LXXIII
- Bine!,m-ați convins,....... spuse Norul cel bătrîn,am să vă dau doi frați gemenii puternici și buni,
-Să vă recuceriți a vostru ținut în bățălia ce o veți duce contra mîndrului Soare,
-Și chemîndu-i pe viteji din depărtare,si se cunoscură și le spuse ce vor avea de făcut,
Se întoarse către Nimb și-i zise că ei sunt, cei care au puterea cea mai mare și de temut,
Încît nimeni n-a reușit să-i dobore la pămînt,de cînd îi știe el în acest tărîm.
LXXIV
Și toți patru plecară-n zare într-o vijelioasă,mare, furtună pentru a-l detrona pe măritul Soare,
Care o ținea pe prințesa Nea într-o robie, de căldură mare,ca să i se supună,
Pe calea cea bună și să-i fie, lui,și nu acelui,Nimb,ce vine din frumoasa depărtare,
Pentru a -l duela pe El măritul ,cel ce care în această vale,domnește prin căldură și ardoare,
Acest tărîm ce nu mai vrea să fie,topire,atît de arzătoare,și dorește măcar o gură de boare.
LXXV
Să poată a mai respira și ele acea dulce și lungă adiere cea fost cîndva o dragă,mîngîiere,
Dară acum era doar o fantasmă de gîndul lor ce nu mai o cunoșteau,nici de venea ca o revedere,
Că,de cînd nu-o mai simțiseră trecut-ar zile lungi și atît de infinite clipe,în această mare toropeală,
Încît le ucase și a lor suflet cel care strălucea,demult,cînd,Nimbul zbura peste ele, bucuroase,viețuind,
Și mai zvelte îmi erau și nu simțeau această căldură sufocantă care este pe tărîm acum,
LXXVI
Mai arzătoare de cît tot ce a fost pînă acum ferbinte și nici a lor minte nu mai reușea,să fie clară ,
Că aveau vedenii multe cu Nimbul,ce nu mai apărea,odată-n această,aridă vale,
Și ele credeau că le-a uitat și nimeni nu va mai apărea nicicînd în această speluncă,
Care se tot pîrjolește de căldura mare a tiranului brav cavaler,Soare,prin acele săgeți ce le trimitea,
Atît de călduroase de te sufocai și simțeai, că arde tot ce ele ating în pleade,înroșind totul în valuri,
LXXVII
Încît, aceste nestemate, simțeau, că acum le vine a lor leșin ce le va duce în neștire,
Și nimeni nu va mai venii să le scoale din a lor adormire,atît de dusă pe nesimțite,
Și temîndu-se că vor închide acele orbite,și nu vor mai putea nimeni a le deschide,
Căutară să și le țină aprinse,și să nu intre în acele vise ce le aduc a lor stingere,
Pe care nici ,Nimbul nu va mai reuși a le desface,cu toată avîntarea sa,
ce va aduce acea răcoare,
LXXVIII
-Nu știu de voi mai putea a mă opune că nu mai am atît de multă putere..... spuse Saturn cu o voce atît de sfîrșită,
-Nici eu...spuse Jupiter,cu o voce parcă sugrumată...-De nu vine Nimbul mă voi topi toată,
-Dară trebuie să rezistăm orice ar fii ..spuse Pluto,îmbărbătîndu-le,încet pe cele șapte,
-Să nu ne doboare regele Soarele, nici de ar aceste călduri,imense, pătrunzătoare,
-Și să-l așteptăm pe Nimb că va venii,odată și odată să alunge cu a sa răcoare din incandescentă cotropitoare zare.
LXXIX
Și nici nu apucă să își ducă gîndul la terminare,că și-l văzu din acea prolifică depărtare,
Venind,toți patru pe cai,călare,și aducînd cu ei acea superbă boare de vînt,
Încît acest călduros ținut ,deodată se și făcu în el, totul atît de înghețat și rece,
Și acea răsuflare toridă a regelui, Soare,ce împrăștia pînă atunci căldură mare,
Se și preschimbă,deodată în acea lucie,răcoroasă,înfrigurată,statică,simțire,
LXXX
Ce acum o doreau în a lor călduroasă vale, și simțirile lor, parcă revenind la acea stare,
Ce au avut-o demult, cînd Nimbul plecat-ar în acel mare ,întins,enigmatic,necunoscut
Pe care nici el, nu la prevăzut, cum va fi, cînd a lăsat aceastâ vale în mîinile toridului rege Soare,
Cel care prin sulițele sale, ardea tot ținutul acesta, pe care viețuiau toate aceste stele
Ce căutau și ele, a supraviețui în acest mirific univers,atît de simțitor și de complet.
LXXXI
Dară, cum s-a ridicat rege,Soare, atotstăpînitor, el a vrut să ardă totul,neținînd,deloc,contul
Că,împrejuru-i și ele viețuiesc aici cu un scop,acela de-a nu trăi în acea singurătate,
Că ea, este un dușman tăcut,ce n-are simțire dar are o mare,și intensă,îmensă cuprindere,
Pentru toate corpurile vii ce se ivesc în lungi,infinite strălucitoare cîmpuri de bătălii,
Pe care nici trăirea n-o poate prelungi, cît timp le va fi,ele trebuiesc în armonie a conviețui.
LXXXII
Dară ,el avid după puterea ce o stăpinea,nici prin raze nu-i trecea despre viețuirea lor,
Pe care,ele planetele,și-o doreau în acel viu decor,ce le ardea simțirea ce -o aveau,
Și, nepăsîndu-i deloc, de trăirea ce o duceau,ardea cu mai mult patos și mai cu foc,
Încît ele, nu se simțeau bine deloc,parcă cîmpul era un cuptor ce clocește ai săi puii,
Bine. arzînd, și aruncați în vatra lui,cum se părpălesc ei,goi,de fulgi scoși.
LXXXIII
Și se avîntară Nimbul,Tunetul și cei doi frați Norii spre palatul măritului Soare,
Să o salveze pe cea care de căldura ce o făcea în acea mare a sa seacă vale,
Să-i dea drumul la acea confruntare pentru frumoasa,încîntătoarea ,prințesă Nea,
Și,pentru a-l alunga de pe tărîmul ce era cîndva mai mirabolant,cînd nu era peste a ținutului rege
Ci,un cavaler în straie lucioase și nu ardea în toată această depărtare atît de tare,...se dîndi Nimbul.
LXXXIV
Dară,nu-și încheiase gîndul că și ajunseră toți patru în fata castelului regelui Soare,
Un castel strălucitor și impunător,mare,zăcea în într-un răsarit ,atît de topitor,de cald,ivit,
încît nici nu ai fii meditat că în acest regat, este așa de strălucitor și ceva mai impunător,
Decît al său castel gălbui ca para focului ce se arbora în spatele văii atît de grandios,
Încît toți patru rămaseră uimiți de cît de luminos, era,nici în povești strălucirea nu-i încăpea.
LXXXV
Dară, înnainte de a se avînta către el,Nimbul și cei trei cavaleri se opriră pentru a se preschimbă,ca să își capete puterii,
Norii, se uniră,Tunetul se zdrucină și Nimbul tare,zbuciumă,încît frigul lor valea toată o îngheță,
Și văzînd aceastea măritul rege Soare,pe loc,rău se înfurie,și din depărtare,săgeți aruncă,
Încît pe ei îi nimeri dară nimic nu le făcu,că cu scutul ce-l formă ei se apară și tot îi alungă sagețile ce le redă,
LXXXVI
-Dară,în această batălie fuse cîteva cuvinte spuse de îmbărbăte pentru ale ridica stima Norul și Tunetului,
-Tu Norul ești un cavaler din curaj creat și să nu te dai orice ar fi în spate de la nimic
-Iară tu,Tunetule să nu lași deloc garda jos,oricît ar încerca regele Soare să te inducă în eroare,
-Prin ale sale raze fosforescente,călduroase în acea zare,noi trebuie să-l răpunem,orice ar fi
-Ca să ne recăpătăm a noastră valoare între fenomenele vii,și să luptăm pentru ale noastre,stihiii.
LXXXVII
Și se avîntară către Soare Nimbul lovind cu suflul lui cel puternic și mare,
Tunetul și el dînd fulgerele sale care loveau ca trăzite în armura Soarelui,
Și Norul răpăind a ploaie cu picături avalnice aduceau rugini în mare undă,
Potolindu-i din a sa putere ce cu săgeți galbene,purpuri ,trăgea în ei,și se ascundea
După acele curcubee ce se iveau în descoperita tainică, splendidă,acea a lor zare.
LXXXVIII
Ce se înroșea cînd regele Soare apărea și către ei arunca cu sulițe arzătoare,
Dară Norul opunîndu-i-se lor le respingea atît de ușor,încît Nimbul contracarînd,
Prin puterea suflului său îi atinse bravului rege Soare,acea armură,strălucitoare,
Și-l înfurie atît de tare cu sulițele sale,lovind a întîmplare,și una dintre ele sulițele sale
Îl atinse pe tînarul Tunet atît de tare,și căzîmnd din picioare,rănindu-l grav pe bunul amic,
LXXXIX
Acum trebuia să se retrăgă,toți trei,îndărăt să-și curețe rănile ce le-au suferit,
Pe care regele Soare le-a făcut adînc în armurile lor prin sulițe,tragînd,și le spuse,cu glas răstignit
-Să nu vă mai văd prin al meu regat,că de am să vă fac pîrjol,și am să vă pun la rotisor,
-Că eu ard aici și-n acest mare decor,eu sunt cel care face legea,și dau tot prin arzător,
Chiar și pe voi de vreți să vă omor,am să vă prefac în mii de pulbere,și am să vă spulber în eter,
XC
În timp ce bătălia dintre Nimb,Tunet și Nor,și regele Soare luă amploare,
Dintre zăbrelele arzătoare,un suav glas,zdobi al iîntinsului,incandescent,tărîm,
Ce le striga Nimbului,Tunetului și Norului să lupte cît mai bine și să vină a o salva
Că,timpul nu-i de partea sa și că-ntre acele zăbrele de foc nu știe cît o mai putea a sta,
Să poată repede a-l doborî pe împărat,cel care a închis-o în acea cușcă de foc.
XCI
-Acuma de ați putea venii că nu mai pot mă topesc toată, simt că nu mai suport,
-Căldura asta ce mă usucă de tot,și nu vreau să mă termin în acest urît,sluțit,loc,
-Și vreau să simt iară o înghețare cum cîndva,nu demult o aveam,cînd liberă eram
- Și prin lume eu colindam,vă rog....salvați-mă din acest călduros și atît de ferbinte tărîm,
-Că simt, că nu voi mai reuși să duc,acest trai,pînă vă veți întoarce voi, pe acest încins meleag.
XCII
Și-n printr-un vuiet el se auzi al ei stins glas și simțind cum bate inima la orologiu
Cînd se retrase în valea seacă le vorbi Tunetului și Norului,că el trebuie să o salveze orice s-ar petrece,
Și că vibrația ce o are în unda sa cea rece îi spune că ea este acea lumină a lui,aleasă
-Simt că ea îmi este pereche care îmi poate aducea răcoarea de care am atîta nevoie,
-Și deaceea va trebui să contracarăm cu ale noastre puteri sî să nu dăm înapoi,nicăieri,
XCIII
Și,deodată amintindu-și că mai are apa vie ,scoase butelca și trei înghițituri sorbi,
Și dîndu-le și celor doi gustară și ei, din ea, la fel și priseră ceva forță din nou,
Dară, nu ca a Nimbului cel bun și brav care,rosti incantația cu un frumos,glas,de ecou,
Și revenindu-și în simțiri,parcă nimic nu i se pretecură, nici măcar vreo lovitură,
Nu-i rămăsese nici pe figură nici pe corpul lui de furtunoasă,afînată zgură.
XCIV
Și luînd iară putere toți trei plecară înspre castelul gălbui ca de culoarea unei gutui,
Și ajungînd acolo,căută un loc de ascunziș la umbra unui tufiș, să poată a-l contraataca pe mîndrul Soare,care,
Și el își îngrijea rănile făcute după bătălia ce o avusese,cu cavaleri,cei puse pe fugă,și gonindu-i în acea dungă,
Şi,acum se așteptă la o revenire de-a lor, pentru a o salva pe prințesa Nea,și-și puse de strajă la porțile castelului,
Cu raze ferbinți înarmate pînă în dinți, să nu care cumva, ei să poată intra,prin surprindere.
XCV
Și,revenind la castelul regelui Soare,cu forțe proaspete și scumpe îmbălsămătoare,
Nimbul și cei doi dădu năvală peste peste razele ferbinți înghețîndu-le,și atunci măritul Rege se avîntă,furios,spunînd:
-Iară,ati venit să o luați din ale mele brațe, frumoasa a voastră prințesă Nea? -Da, și vreau a mi-o da,că de nu ,noi vom lupta și voi reuși a te detrona,și prințesa o vom lua,
-Cine?,voi să mi-o luați,că am reușit o dată să vă alung în valea seacă,și voi că nu am să mai reușesc încă o dată.
XCVI
Și după aceste vorbe aruncate începură a se întrece în puteri,ce le aveau,
Nimbul suflînd tot mai tare,Tunetul lovind cu jale,Norul ,răpăind a ploaie,
Soarele,și el, lovind a raze și prin faze lungi cu căldura sa puternică,
Parcă tot ținutul era,luat de un val,atît de frugal,încîntător,mirific și atît de regal,
Cînd ei, își ciocnesc puterile ce le aveau,lansînd în vale,curcubee fantastice.
XCVII
Și,făcîndu-l furios, pe regele Soare, că le-au revenit forțele lor,lovi în năvale de sulițe ce ard,văzdul,
Ce începu să se facă închis și alb și slăbindu-i puterile cele care le avea în unde orbitoare,
Căută acum să le un ultim asalt Nimbul,Norului și Tunetului,poate reușește a-i face praf,
Dară, ei, mai nărăvași îl lovi tare,spărgîndu-i a sa armura,și văzînd că nu e timp de scuză,
Li se predă ,el,în față lor,cu armura deșirată,și de sclipiri,vii,lungi,pătată.
XCVIII
Și spunîndu-le crezînd că o să scape basma curata;-Uite,acolo închisă în turn ea e,...,se zmuci tot deodată...,
Dară,nu-i merse că Tunetul, îl și plesni și el de acea lucire, și-n încremeni,
Și, Nimbul,val-vîrtej urcă la ea, unde ținută,închisă,între zăbrele de foc, ce ardea vorbe își spunea:
-Gata,chinul tău iubirea mea,că am ajuns să te salvez ,într-un final,acuma,
-Și, suflînd cu toată puterea ,zăbrele,de gheață se făcu,și cu paloșul dădu,
XCIX
Sfărîmîndu-le pe toate,prințesa,îi sare în a lui puternice și trainice brațe,
Făcîndu-se o încîntare de lungă ninsoare,care dă,acei drăgălași fulgi de sclipire
Ce reușesc mereu să anime bucurie și înghețată și plăcută,dragă,veselie
Și,încălecînd pe ai lor înghețați caii,se duseră în palatul de serai,
El,prințesa și cei doi destoinici cavaleri ai săi,care l-a ajutat a o elibera.
C
Și ,ajungînd pe tărîmul Nimbului,în palatul de gheață, sărbători,într-un festin,
De trei zile,mare,invitînd toate planetele la această superbă petrecare,
Pe care el,Nimbul o dădu,în cinstea cîștigului ce îl făcu împotriva,Soarelui,cel rău,
Pe care îl invinsese în luptă mîrșavă,cînd se duelaseră,și inimă prințesei Nea, i-o luase,
Și ,acum bucuros și încîntat de cele revendicate,îi ceru mîna frumoasei,să se mărite,
CI
Iară, ea ,bucuroasă, i-o acceptă,frenetică îndrăgostită de privirea lui înfrigurată și rece,
Și ,parcă simțirea, îi săltă acea înghețare pe frumoasa ei față,ivindu-se atît de bucuroasă,
Și, trăgîndu-l către ea,în sărută pe rece buze,și atunci fulgii, cad din lungi,spuze,
Şi ,lăsindu-se atît unduitori în pene de zăpadă acoperă,sublima,chipeșă,arătoasă,iute vale,
CII
Și după aceste trei zile de plăcut festin,se despărțiră,Nimbul de Tunet și Nor,
Încît lacrimi căzură din ochii lor,că le vor fii unul de celălalt lung și adînc,dor,
Pînă se vor revedea în viu ,iară,le va fii-n inima de unde strălucite, în a lor decor,
Ce îi va unii din nou, pentru o încîntătoare,noroasă,înfrigurată,fulgeroasă,zare,
Și,ei, plecînd, spre nemuritoarea depărtare,regele Nimb, și a lui regină Nea,rămaseră,pe a lor tărîm,înlesniți reci.

DREPTURILE REZERVATE AUTORULUI

22.01.2018.

Volumul al 9 lea -''Basme'

Începută 22.01.2018-Terminată-23.10.2019.

Radu Dan Alexandru ''Alias''MISTERUL POEZIEI.


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.