Poema 15 - Pablo Neruda

Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã,
percepi din depãrtare, cum vocea mea se scurge.
De parcã ochii tãi ar fi orbiţi de-o razã,
iar un sãrut de parcã pe-o viatã ţi-ar ajunge.

Cum sufletu-mi, iubito, se aflã pretutindeni,
apari din mii de lucruri ce-mi aparţin doar mie.
O, fluturaş din visuri, suspinul vieţii mele,
încapi doar în cuvîntul captiv: melancolie.

Şi te iubesc cînd taci, de parcã-ai fi departe,
parcã ai fi mirajul ce în luminã piere.
Tu mã auzi din hãuri, cum vocea mea dispare.
Mã lasã sã mã mistui. Mai mult ce aş mai cere?

Şi lasã-mã, iubito, sã-ţi spun tot prin tãcerea
împlinitã ca inelul, precum lumina clarã,
cã eşti noapte cu aştri ce rãtãcesc sub boltã.
Tãcerea ta-i a stelei din lumea selenarã.

Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã,
de parcă-ai fi departe, de-o veşnicie moartã.
Şi-atunce ne-ar ajunge o vorbã doar, un zîmbet,
povestea mea de suflet, poveste-adevãratã.



vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.