Poemul 2 [20 poemas de amor] - Pablo Neruda
Adăugat de: Octavian

Traducere de Octavian Cocoş

Lumina te-nfăşoară în flăcări vii, fatale.
Pierdută, cu chip palid, aşa stai aşezată
spre vechile elice ce amurgu-n zbor îl poartă,
şi-n jurul tău se mişcă şi-ţi dă mereu târcoale.

Amica mea, cu vorbe ce nu mai pot fi spuse,
eşti singură în clipa când moartea se iveşte,
dar vieţi tu ai mai multe din focul ce luceşte,
căci eşti moştenitoarea acestei zile-apuse.

Pe rochia întunecată cad razele de soare.
Imensa rădăcină ce noaptea o susţine
din al tău suflet creşte, deodată, cu vigoare,
şi lucruri ies afară ce-au stat ascunse bine,
că un popor cam palid şi-albastru la culoare
acum grăbit se naşte, hrănindu-se din tine.

O, grandioasă sclavă, magnetică, fertilă,
şi cerc în care negru şi auriu se-mbină:
ridică-te, posedă creaţia divină,
căci o să-i cadă floarea şi o să-i plângi de milă.



vezi mai multe poezii de: Pablo Neruda




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.