„Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus”(Filipeni 4:7)
Când mersul mi-e doar un târâș pe cuie,
Durerii deschizându-i văgăuna,
Mă-ntreb dacă trăirea și furtuna
Nu merg la braț pe-aceeași cărăruie,
Îngemănate pentru totdeauna.
Resimt cu lacrimi chiar și-o adiere
Căci am în suflet geamurile sparte,
Și viața-mi pare tobogan spre moarte,
Văd albul negru și nectarul fiere
Și îmi sucombă visele, deșarte.
Mă cațăr, superfluu, pe balanță
Dar nulitatea mea, ca o tumoare,
Mă sfâșie cu ghearele, mă doare
Și simțământul maladiv de zdreanță
Vine din germenul... îngrijorare.
Dar când mă pierd, fărâmă cu fărâmă,
În disperare ca într-o genune
Și simt că-n juru-mi totul se dărâmă,
Îmi vine salvator, ca o parâmă,
Îndemnul, din Cuvânt, la rugăciune.
Ieșit la mal, îmi vărs toată ființa
În strigătul speranței ce-nflorește
Din tainița unde păstram credința
Și, așteptând cu toată umilința,
Văd, ca răspuns, cum cerul îmi zâmbește.
Și-o revărsare vie, ape, ape,
Mă-nvăluie cu lin, cu cald, cu bine,
Pe care mintea mea nu le încape,
Și-mi umple, din aproape în aproape,
Întreaga viață de trăiri senine.
Mersul târâș mi-a devenit plutire,
Un zbor peste-ale grijilor morminte,
Și pentru pacea dincolo de fire
Ce-mi umple gânduri, inimă, simțire,
Îți mulțumesc cu dragoste, Părinte!
Simion Felix Marțian
vezi mai multe poezii de: Felix
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Ma incanta poemele tale! Voi reveni cu interes
tania
duminică, 09 octombrie 2016
Îmi plac mult de tot versurile tale
Rosa
duminică, 09 octombrie 2016
un poem meditativ și frumos
anca.
duminică, 09 octombrie 2016