Iisus - Panait Cerna
Adăugat de: Gavriil Stiharul

Ai fost un om și-ai pătimit ca dânsul…

Un Dumnezeu- cum te credeau părinții-

Plutește-n veci deasupra suferinții:

El nu ne poate înțelege plânsul.


Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,

Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,

Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:

El din ființa lui nimic n-a rupt.


Dar Tu ai sângerat pe negre căi,

Supt umilinți ce nu le știe cerul;

Tu ai gemut când te pătrunse fier,

De-au tremurat și ucigașii tăi.


Și ochii tăi cei blânzi se înnoptară,

Și gura ta sa-nvinețit de chin,

Și duhul tău, ce nu putea să moară,

A smuls din trup suspin după suspin.


Un om, un om, prin patimile tale!

Și, totuși, cât de sus, lumina mea,

Te-a înălțat răbdarea sfântă-a ta!

De mila ta, la glasul tău de jale,


Să se deștepte morți de mii de vremi

Și-adâncul lumii să se înfioare,

Iar Tu, să ai privirea iertătoare,

Un om să fii – și tot să nu blestemi!...


Cum au putut să steie laolaltă

Atâta chin și-atâta bunătate?

Se rătăcește mintea și nu poate

Să te urmeze-n lumea ta înaltă...

.....................

Al nostru ești: al celor slabi și goi –

Pământ ți-e trupul și-n pământ se-ascunde,

Dar umbra ta rămase printre noi

Și inima-mi te simte orișiunde.


De sufletul ce-a întâlnit mizerii

Și cu obolul său le-a vindecat,

Te-apropii lin, prin negura tăcerii,

Și strângi în taină mâna care-a dat;


Apostolului răsplătit cu ură,

Tu-i spui: Mergi, nu ești singur în durere!

Și gura ți-o-nfrățești cu sfânta gură

Ce-a semănat nădejdi și mângâiere;


De cel ce geme, neputând să moară,

Apropii cupa liniștii de veci;

Mereu sporește-a inimii comoară

Și drum de zâmbet lași pe unde treci…


Al nostru ești! Ce ochi văzu vreodată

Că te-ai suit la cer, purtat de nori?

Ce gând nebun zvârli această pată,

Pe cel mai mare dintre visători?


Putut-a oare sufletu-ți să fugă

La cei senini și fericiți din cer,

Când jos, prin murmure de chin și rugă,

Atâtea brațe tremură și-l cer?


Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane

Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn,

Cât te-a legat de-acest pământ nedemn

Nemărginirea rănilor umane.


Atâta timp cât lutul n-o să crească

Copii asemeni chipului tău sfânt;

Atâta timp cât liniștea cerească

Nu se coboară-n inimi pe pământ;


Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni,

Și ochii toți de plâns n-or fi deșerți,

Atât de mult Tu, cel născut din oameni,

Va trebui să mângâi și să ierți;


Atât de mult vei auzi jelire

Și rana ta va sângera mereu-

Îmblânzitor de oameni prin iubire,

Tu ți-ai ales destinul cel mai greu!


...Dar, când vei smulge-ntreaga omenire

Din somnul lung al greului răbdat,

Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,

Atunce tu zâmbi-vei împăcat;



Atunce numai îngerul hodinii

Va coborî supt ochiu-ți înțelept:

Îți va culege de pe frunte spinii

Și-ți va închide rănile din piept.



vezi mai multe poezii de: Panait Cerna




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.