Pașii mei…
Ți-am dăruit viață ce-ai vrut,
Ți-am dat ce-a fost mai bun în mine,
Cândva cu pașii am străbătut…
Lungi cărări ce-mi sunt străine.
I-am adunat și-adus acasă,
Adesea păreau că-s abătuți,
Se scufundau ca-ntr-o angoasă
Și apoi se retrăgeau mărunți.
Uneori mă însoțeau agale,
Parcă răpuși de-o suferință,
Îi biciuiam să ia o cale,
Să dea dovadă de voință.
Așa a fost în tinerețe,
Mă ascultau și-n toi de noapte,
Acum piciorele-mi fac fițe
Și nu se-ncumetă departe.
Dar nu de fițe-mi pasă mie,
Ci de-o revanșă cu amorul,
Asta-i o mare porcărie...
Să-i duc acum la sărut dorul.
Ai fost și tu șarmant, bătrâne!
Poate și acum încă mai ești,
Puneai cu greu la pofte frâne,
Acum, nu te saturi să privești!
Autor: Gabriel Stănciulescu
vezi mai multe poezii de: Gabriel Stanciulescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.