I.
Iată, ultima zi din multe zile —
Toate frumoase și luminoase ca tine,
Cea mai dragă și ultima — a apus;
Ridică-te, Amintire, și cântă-i slava!
Sus — la treaba ta obișnuită! Vino, așterne
Epitaf pentru gloria ce s-a dus —
Căci Pământul și-a schimbat acum chipul,
Și o încruntare stă pe fruntea Cerului.
II.
Ne-am plimbat spre Pădurea de Pini
Ce mărginește spuma Oceanului;
Cel mai ușor vânt își dormea somnul,
Furtuna zăcea în culcușul ei.
Valurile șoptitoare moțăiau,
Norii plecaseră la joacă,
Iar pe sânul adâncului
Zâmbetul Cerului se odihnea;
Părea o oră trimisă
De dincolo de bolta cerească,
Revărsând deasupra soarelui
O lumină de Paradis.
III.
Ne-am oprit printre pinii ce stăteau
Ca niște uriași ai pustiului,
Chinuiți de furtuni în forme aspre,
Împletite precum șerpii;
Și, alinați de orice suflare azurie
Ce adie sub cer,
În armonie cu nuanțele de jos,
La fel de blânde ca însăși suflarea,
Vârfurile arborilor dormeau acum,
Ca valurile verzi ale mării,
Nemișcate precum pădurile oceanice
Din adâncurile tăcute.
IV.
Ce liniște era! — tăcerea de acolo
Era legată cu un lanț atât de strâns,
Încât și ciocănitoarea neobosită
Făcea, prin sunetul ei, și mai adâncă
Liniștea aceea sacră;
Suflarea păcii pe care o trăgeam în piept,
Cu mișcarea ei blândă, nu tulbura
Calmul ce sporea în jurul nostru. Părea că, de la culmea cea mai îndepărtată
A pustiului muntos și alb
Până la gingașa floare de sub pașii noștri,
Un cerc magic fusese trasat —
Un duh ce se revărsa peste tot,
O viață mută, dar plină de fior, —
Ce îmblânzea, într-o clipă de pace,
Zbuciumul firii noastre muritoare;
Și totuși simțeam că în centrul
Acelui cerc magic
Se afla o făptură minunată ce umplea de iubire
Atmosfera lipsită de viață.
V.
Ne-am oprit lângă ochiurile de apă ce zăceau
Sub ramurile pădurii —
Fiecare părea un mic cer
Cufundat într-o lume de dedesubt;
Un firmament de lumină purpurie
Ce se odihnea în pământul întunecat,
Mai vast decât adâncul nopții
Și mai pur decât ziua —
În care pădurile minunate creșteau
Aidoma celor din văzduh,
Mai desăvârșite ca formă și culoare
Decât oricare dintre cele de la suprafață.
Acolo se întindeau poiana și pajiștea din vecinătate,
VI.
Și prin codrul verde-închis,
Soarele alb sclipind ca-n zori
Dintr-un nor pestriț ivit.
Peisaje dulci, ce-n lumea noastră de sus
Nu pot fi văzute pe deplin,
Erau redate prin dragostea apelor
Pentru acel codru verde și frumos.
Și totul era scăldat dedesubt
Într-o strălucire eliziană,
O atmosferă fără de suflare,
O zi mai blândă, jos.
Ca o ființă iubită, peisajul dăruise
Pieptului întunecat al apei
Fiecare frunză și trăsătură,
Redate cu o fidelitate ce depășea realitatea;
Până când un vânt pizmaș se furișă,
Ca un gând nedorit,
Ce din ochiul prea fidel al minții
Șterge o imagine dragă.
Deși tu ești mereu frumoasă și bună,
Iar codrii – veșnic verzi,
Pacea în mintea lui Shelley se află
Mai rar decât liniștea în ape.
vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.