I.
Ochii-mi erau încețoșați de lacrimi neplânse;
Da, eu eram neclintit – tu, însă, nu; –
Privirea-mi tulburată se temea și se ferea
Să întâlnească ochii tăi – nu știam
Cât de aprins căutau ei să reverse
O milă blândă peste ai mei.
II.
Să stai și să înfrânezi furia mută a sufletului
Ce se devorează doar pe sine însuși;
Să blestemi viața, această colivie
A unei dureri încătușate ce nu îndrăznește să geamă,
Ascunzând de atâția ochi nepăsători
Povara disprețuită a agoniei.
III.
Când tu singură – pe atunci nebăgată în seamă,
Când tu singură erai –
Să petreci ani astfel și să fii răsplătită,
Așa cum tu, iubire dulce, mi-ai răspuns mie
Când nimeni nu era prin preajmă – O! M-am trezit
Din chin, doar pentru acea clipă.
IV.
Peste inima mea, dulcile tale cuvinte
De pace și milă au căzut precum roua
Pe flori pe jumătate ofilite; – buzele tale s-au atins
De ale mele, tremurând; ochii tăi întunecați
Își revărsau blânda convingere asupra minții mele,
Alungând prin vrajă visul ei de durere.
V.
Nu suntem fericiți, iubito! Soarta noastră
E stranie și plină de îndoială și teamă;
Avem nevoie de cuvinte ce alină suferința; –
Rezerva ori reproșul să nu se apropie
De sfânta noastră prietenie, căci altfel
N-ar mai rămâne nicio mângâiere pentru noi.
VI.
Blândă, bună și duioasă ești,
Și n-aș putea trăi dacă te-aș vedea
Altfel decât ești, sau dacă ți-ai întoarce inima
Departe de mine, ori te-ai coborî să porți
Masca disprețului, chiar și atunci când ea
Ar ascunde iubirea pe care o simți pentru mine.
vezi mai multe poezii de: Percy Bysshe Shelley
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.